Ruxandra Anton a debutat în 2004, cu un volum de versuri nu prea convingător, Izvorul zidit. Un talent poetic într-adevăr de netăgăduit nu era, însă, aşezat într-o construcţie care să impresioneze cine ştie ce, mai ales că, din lipsă de inspiraţie şi din graba de a publica, probabil, autoarea adăugase la ceea ce trebuia să fie structura firească a cărţii, cam subţire cantitativ, o serie de texte ce nu făceau corp comun cu restul, dar asigurau, până la urmă, un număr de pagini onorabil pentru o plachetă.
Se poate bănui că întâmpinările de care s-a bucurat nu au fost de natură să o mulţumească, aşa încât va fi acumulat frustrări suficient de mari încât să ţină să-şi agrementeze cel de-al doilea volum, Cartea lumilor dispărute (Editura Tracus Arte, 2011) cu trei voleuri introductive menite, s-ar părea, să-i stingă dorinţa de compensare şi, de ce nu?, să constituie o vindictă la adresa criticilor literari.
Prima dintre aceste secţiuni se cheamă „Despre critici” şi este locul unde gândurile – deloc de bine – ale autoarei se exprimă în toată voia: „Criticul literar priveşte prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoşă cu luciu de fereastră deschisă în care nu se poate vedea. Improvizează o axă a vederilor lui largi de ultimă instanţă. Foloseşte o cameră video şi se filmează din toate unghiurile în care îi încape portretul-star. Poate că femeile care l-au iubit au stocat acele prim-planuri într-o paralizantă depresie. Măcar pentru ele ar trebui, mai întîi, să-şi incinereze orice imagine despre el cînd deschide o carte.”