„Ziua de lucru mi-i de două veacuri”

Întâmpinat sărbătoreşte de Liviu Damian în săptămânalul Cultura (1970), acel „tânăr poet de la Sofia” (adică Iulian Filip) a confirmat, în timp, că are „dragoste de scris, răbdare şi talent”. Manuscrisul „capturat” de Ion Negură şi citit atent, cu observaţii adnotate de autorul Cavaleriei de Lăpuşna (aflat în vacanţă) a însemnat ieşirea în lume (cu un buchet de poeme) a „întrebătorului”. Din păcate, un (alt) manuscris, „disecat” vigilent de cohorta analiştilor-cenzori, purtând un titlu superb (Ispita oglinzii) n-a mai apărut, tânărul poet plecând la cătănie. Încât Iulian Filip (n. 27 ianuarie 1949, la Sofia-Bălţi), urmând Institutul Pedagogic bălţean (1966-1970) şi afirmându-se apoi ca harnic cercetător în folcloristică (atras, îndeosebi, de teatrul folcloric) va debuta în 1974 cu Neîmpăcatul meşter, culegând referinţe „calde” şi fiind tradus, peste zece ani, în ruseşte. Dar „adevăratul debut” (ne asigură însuşi autorul) se va consuma în 1977 când Iulian Filip tipăreşte Cerul fântânilor. Pomelnicul titlurilor este, la o rapidă ochire, impresionant. Să menţionăm, totuşi, câteva: Dialoguri primordiale (1978), Amărâtele hărţi (2000), Căutarea păstorului (antologie, 2001). S-a încercat şi în proză, la frontiera oniricului (romanul – „nostimadă” Cobaiul nu triumfă, 1996), în teatru, traduceri, manuale, a propus culegeri de folclor, a avut premiere la Teatrul „Guguţă”, a fost şeful Direcţiei Cultură a Primăriei Chişinău (din 1990) şi prezentator TV (la emisiunea Cinel-cinel) dar, înainte de toate, a semnat numeroase cărţi de poezie şi grafică, impunând „catrenele iuliene” (vezi, de pildă, Ştiutorul să mă ierte, 2000).