Comentarii vaticinare
Numele istoricului şi analistului politic Vlad Georgescu e cunoscut opiniei noastre publice în primul rînd graţie activităţii sale la Europa liberă. Răpus, după toate probabilităţile, de criminalul braţ lung al Securităţii, fostul director al legendarului post de radio de la München a reprezentat instanţa unei salutare lucidităţi în anii de restrişte ai „epocii de aur”, aflate spre final. Într-un stil simplu, colocvial, îndeobşte foarte convingător, editorialele sale au pus un diagnostic sigur numeroaselor anomalii în care se zbătea obştea românească. Dar recitirea lor are un efect curios. Ea nu numai că reînvie pentru ascultătorii de odinioară ai lui Vlad Georgescu* atmosfera de tensiune morală în care amarul unor constatări se mixa cu nădejdea unor schimbări, ci ne relevă fără putinţă de tăgadă un şir de continuităţi ale trecutului totalitar, pînă-n zilele noastre. Se poate spune că istoricul a intuit o seamă de aspecte ale postcomunismului. Nu numai România anilor ’80 e fixată în paginile sale, ci şi cea actuală. Neocomunismul nu e o scornire a unor frustraţi, o bazaconie a retardării, aşa cum au început să pretindă cîţiva condeieri mai mult ori mai puţin tineri, sclifosiţi în numele unei reideologizări de cabinet, ci o realitate. Cum-necum, destule fraze ale lui Vlad Georgescu o certifică d’outre tombe. Mai întîi politologul de la microfonul Europei libere incriminează clasa politică ce continuă „cu egoism, cu cinism şi cu incompetenţă – să-şi bată joc de un întreg popor, să-i pună în pericol nu numai bunăstarea fizică şi materială, dar şi valorile sufleteşti fundamentale”. Şi încă mai exact, mai aproape de suferinţele noastre specifice, calchiindu-le pe cele de ieri: „Ne-am fi putut aştepta ca, într-un moment în care ţara îşi găseşte cu greu mîncare, în care datoria externă înăbuşă economia, în care planurile măreţe se realizează doar pe hîrtie, ne-am fi aşteptat şi ne-am fi bucurat ca într-un asemenea moment casta conducătoare să-şi scoată puţin capul din nori şi să coboare cu picioarele pe pămînt, acolo unde grijile vieţii zilnice îi chinuie pe atîţia români”. Oare s-a schimbat ceva esenţial în sfera politichiei în ultimul sfert de veac? Nu cumva avem a face cu o jalnică preluare de ştafetă sub brandul democratizării? Şi mai mult decît atît, „preşedintele îşi îngăduie să bată din nou apa în piuă şi să se lanseze în lungi şi inutile discursuri (…), care nu interesează pe nimeni şi care oricum nu pot rezolva problemele economice presante ale ţării”. Alt preşedinte, acelaşi nărav. Ca şi altădată, guvernanţii îşi găsesc un „ţap ispăşitor” pentru criticile ce li se aduc, dacă nu în Europa liberă, în discursul opoziţiei ce ar fi de vină „pentru toate necazurile pe care, în fond, şi le-au creat singuri”. A încetat oare exodul românilor peste graniţă ori s-a amplificat, se amplifică mereu? Care să fie pricina pentru care diaspora din timpul regimului comunist e succedată de o emigraţie în masă a concetăţenilor noştri din diverse categorii? „Omul nou sau vechi nu poate trăi la nesfîrşit cu minciuna, cu mizeria, cu înşelătoria. <<Meritul>> pribegirii în masă nu ne aparţine; aparţine în întregime clasei conducătoare actuale”. Dar cum stăm cu „imaginea României în lume”, clişeu îndrăgit al limbii de lemn comuniste? „Niciodată în istoria lor nu au avut parte românii de o presă mai proastă”, remarcă Vlad Georgescu. Aducîndu-l la zi, am putea zice niciodată ca în prezent. Dacă imaginea pe care au lăsat-o străinilor ţările române pînă-n veacul al XVIII-lea a fost precumpănitor favorabilă, polonezii, austriecii, francezii sau italienii care au trecut pe la noi simţindu-se „ca la ei acasă”, lucrurile iau o întorsătură neplăcută începînd cu acea perioadă, din pricina fanarioţilor. Principatele noastre nu mai amintesc de ţările europene, ci de o lume exotică, „mai apropiată de Istanbul decît de Viena”. Situaţia s-a modificat iarăşi în cursul veacului al XIX-lea, cînd, intraţi pe un făgaş al modernizării, ne-am bucurat de sprijinul aproape constant al publicului şi al presei din Occident. Ce se întîmplă la acest început de mileniu? Precum sub călcîiul lui Ceauşescu, „lectura presei apusene despre România este, pentru un român, o operaţie deprimantă”. De ce? Întrucît, neuitîndu-l pe „conducător”, gazetarii străini descriu poporul român „ca pe o masă pasivă, imbecilizată, incapabilă de orice reacţie, incapabilă de a se scutura de coşmar, aşa cum se scutură vecinii, aflaţi şi ei tot sub comunism”. Prea adesea nu mai suntem puşi alături de Ungaria ori Polonia, ci asociaţi cu Albania, cu Uganda, dacă nu chiar cu Coreea de Nord. E vreo exagerare în expertiza avant la lettre a lui Vlad Georgescu? Vreun neadevăr? Dacă ar scrie în 2012, n-ar avea toate motivele să-şi reia observaţiile din anii ’80? Întrebări la care am putea răspunde fără o reflecţie complicată. Istoricul plecat prematur dintre noi afirma: „Să fii patriot înseamnă să ieşi, într-un fel sau altul, din pasivitate. Pentru că ne amăgim dacă credem că ne putem salva prin tăcere”. Se putea un consiliu mai înţelept?
Numele istoricului şi analistului politic Vlad Georgescu e cunoscut opiniei noastre publice în primul rînd graţie activităţii sale la Europa liberă. Răpus, după toate probabilităţile, de criminalul braţ lung al Securităţii, fostul director al legendarului post de radio de la München a reprezentat instanţa unei salutare lucidităţi în anii de restrişte ai „epocii de aur”, aflate spre final. Într-un stil simplu, colocvial, îndeobşte foarte convingător, editorialele sale au pus un diagnostic sigur numeroaselor anomalii în care se zbătea obştea românească. Dar recitirea lor are un efect curios. Ea nu numai că reînvie pentru ascultătorii de odinioară ai lui Vlad Georgescu* atmosfera de tensiune morală în care amarul unor constatări se mixa cu nădejdea unor schimbări, ci ne relevă fără putinţă de tăgadă un şir de continuităţi ale trecutului totalitar, pînă-n zilele noastre. Se poate spune că istoricul a intuit o seamă de aspecte ale postcomunismului. Nu numai România anilor ’80 e fixată în paginile sale, ci şi cea actuală. Neocomunismul nu e o scornire a unor frustraţi, o bazaconie a retardării, aşa cum au început să pretindă cîţiva condeieri mai mult ori mai puţin tineri, sclifosiţi în numele unei reideologizări de cabinet, ci o realitate. Cum-necum, destule fraze ale lui Vlad Georgescu o certifică d’outre tombe. Mai întîi politologul de la microfonul Europei libere incriminează clasa politică ce continuă „cu egoism, cu cinism şi cu incompetenţă – să-şi bată joc de un întreg popor, să-i pună în pericol nu numai bunăstarea fizică şi materială, dar şi valorile sufleteşti fundamentale”. Şi încă mai exact, mai aproape de suferinţele noastre specifice, calchiindu-le pe cele de ieri: „Ne-am fi putut aştepta ca, într-un moment în care ţara îşi găseşte cu greu mîncare, în care datoria externă înăbuşă economia, în care planurile măreţe se realizează doar pe hîrtie, ne-am fi aşteptat şi ne-am fi bucurat ca într-un asemenea moment casta conducătoare să-şi scoată puţin capul din nori şi să coboare cu picioarele pe pămînt, acolo unde grijile vieţii zilnice îi chinuie pe atîţia români”. Oare s-a schimbat ceva esenţial în sfera politichiei în ultimul sfert de veac? Nu cumva avem a face cu o jalnică preluare de ştafetă sub brandul democratizării? Şi mai mult decît atît, „preşedintele îşi îngăduie să bată din nou apa în piuă şi să se lanseze în lungi şi inutile discursuri (…), care nu interesează pe nimeni şi care oricum nu pot rezolva problemele economice presante ale ţării”. Alt preşedinte, acelaşi nărav. Ca şi altădată, guvernanţii îşi găsesc un „ţap ispăşitor” pentru criticile ce li se aduc, dacă nu în Europa liberă, în discursul opoziţiei ce ar fi de vină „pentru toate necazurile pe care, în fond, şi le-au creat singuri”. A încetat oare exodul românilor peste graniţă ori s-a amplificat, se amplifică mereu? Care să fie pricina pentru care diaspora din timpul regimului comunist e succedată de o emigraţie în masă a concetăţenilor noştri din diverse categorii? „Omul nou sau vechi nu poate trăi la nesfîrşit cu minciuna, cu mizeria, cu înşelătoria. <<Meritul>> pribegirii în masă nu ne aparţine; aparţine în întregime clasei conducătoare actuale”. Dar cum stăm cu „imaginea României în lume”, clişeu îndrăgit al limbii de lemn comuniste? „Niciodată în istoria lor nu au avut parte românii de o presă mai proastă”, remarcă Vlad Georgescu. Aducîndu-l la zi, am putea zice niciodată ca în prezent. Dacă imaginea pe care au lăsat-o străinilor ţările române pînă-n veacul al XVIII-lea a fost precumpănitor favorabilă, polonezii, austriecii, francezii sau italienii care au trecut pe la noi simţindu-se „ca la ei acasă”, lucrurile iau o întorsătură neplăcută începînd cu acea perioadă, din pricina fanarioţilor. Principatele noastre nu mai amintesc de ţările europene, ci de o lume exotică, „mai apropiată de Istanbul decît de Viena”. Situaţia s-a modificat iarăşi în cursul veacului al XIX-lea, cînd, intraţi pe un făgaş al modernizării, ne-am bucurat de sprijinul aproape constant al publicului şi al presei din Occident. Ce se întîmplă la acest început de mileniu? Precum sub călcîiul lui Ceauşescu, „lectura presei apusene despre România este, pentru un român, o operaţie deprimantă”. De ce? Întrucît, neuitîndu-l pe „conducător”, gazetarii străini descriu poporul român „ca pe o masă pasivă, imbecilizată, incapabilă de orice reacţie, incapabilă de a se scutura de coşmar, aşa cum se scutură vecinii, aflaţi şi ei tot sub comunism”. Prea adesea nu mai suntem puşi alături de Ungaria ori Polonia, ci asociaţi cu Albania, cu Uganda, dacă nu chiar cu Coreea de Nord. E vreo exagerare în expertiza avant la lettre a lui Vlad Georgescu? Vreun neadevăr? Dacă ar scrie în 2012, n-ar avea toate motivele să-şi reia observaţiile din anii ’80? Întrebări la care am putea răspunde fără o reflecţie complicată. Istoricul plecat prematur dintre noi afirma: „Să fii patriot înseamnă să ieşi, într-un fel sau altul, din pasivitate. Pentru că ne amăgim dacă credem că ne putem salva prin tăcere”. Se putea un consiliu mai înţelept?
* Vlad Georgescu: România anilor ’80, Colecţia <<Clio fără mască>>, Jon Dumitru Verlag, München, 1994, 256 p.