Sterian Vicol trece, printre confraţi, drept un tip sonor, iubitor de petrecere şi nerespectând întocmai disciplina în adunările publice ale breslei. Poetul are adesea curajul să spună ceea ce alţii doar gândesc, înfrânându-şi impulsurile, numai pentru a nu supăra sau din reflexe de politeţe, pe care poetul, cu firea lui nonconformistă, le pulverizează nonşalant, deşi nu întotdeauna inspirat. Sterian Vicol este prin excelenţă o natură iubind poezia în toate manifestările ei, nu numai în cele scripturale. Comportamentul lui, mai tumultuos în manifestările aparente, trădează însă, pentru cine are ocazia să vadă, imense resurse de duioşie, de sensibilitate şi de ataşament pentru poeticitatea din versuri, dar şi pentru cea a vieţii. Ceea ce înseamnă forţă interioară şi calităţi creatoare situate într-o arie, dacă pot spune aşa, a virilităţii, în opoziţie cu o anumită tuşă feminină ce se atribuie îndeobşte, în mod eronat, de altfel, naturilor poetice.
Poezia lui este încadrabilă perfect aceleia a generaţiei ’70, din care face parte, cu imagini căutate, uşor calofile, estetizante, dar cu sunet puternic, însă nu o dată traversate, dincolo de retorică, de o autenticitate a sentimentelor şi a trăirilor ce nu poate să nu impresioneze. Opera sa înregistrează anumite inegalităţi, dar multe poeme rezistă tocmai prin această fuziune dintre retorică şi autenticitate. A scris şi a publicat destul de mult, într-o notă care conturează o personalitate uneori profilată distinct pe fundalul generaţiei, alteori confundându-se cu liniile ei de inspiraţie şi de creaţie: Harfele grâului, 1976, Corabia seminţei, 1978, Edena, 1981, Vânătoare nocturnă, 1981, Sigiliul grădinii, 1983, Lacrima învingătorului, 1984, Repausul focului, 1985, Vindecare în păcat, 1991, Daimonia, Galaţi, 1995, Corabia – labirintul celălalt, ediţie bilingvă, 1996, Sunt putred de tine, 1998, Domnişoara Cucută, 2001, Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, 2003.