Se observă la S. Fl. Marian, încă de la începuturile activităţii sale  de  etnolog, o abordare  largă, cuprinzătoare, atât a culturii populare, cât şi a unor forme ale civilizaţiei tradiţionale româneşti. În discursul său de recepţie la Academia Română (12 martie 1882), n-a vorbit despre sărbătorile la români, despre  care  va publica  apoi  o  trilogie,  nici  despre  riturile de  trecere, despre care, de asemenea, va publica o trilogie, ci despre Cromatica poporului român, lucrare care – a scris fiul său, Liviu Marian – a făcut mare senzaţie pe acea vreme pentru noutatea şi importanţa subiectului pe care îl trata. Noutate au arătat şi alte două lucrări ale sale, precum aceea despre ornitologia poporului român şi aceea despre insecte. Din aceeaşi categorie face parte „Botanica poporană română”, al cărei mobil a fost „acela de a releva bogăţia de termeni cu care a denumit poporul român plantele cele mai diverse”: – „Dacă literatura poporană ar fi fost mai demult cunoscută, am fi scăpat de foarte multe neologisme pocite, născocite şi  introduse  în scrieri  literare  şi ştiinţifice, cari nu se vor vulgariza niciodată şi cari sunt şi vor rămâne neînţelese. Să luăm numai o botanică sau o zoologie românească în mână şi vom afla nişte numiri de plante, animale şi păsări care de care mai curioase şi vecinic neînţelese, pe când în popor există numiri aşa de frumoase, precise şi poetice”.
Subiectul a început să-1 preocupe pe S. Fl. Marian încă din tinereţea sa, din anii 1865-1864, când era elev în clasa a doua gimnazială, şi nu l-a părăsit până în anul trecerii la cele veşnice, la numai 60 de ani, la 11/24 aprilie 1907. Capitolele din lucrare, vreo 54, pe care le-a publicat între anii 1879 şi 1907, în publicaţii periodice cum au fost Albina Carpaţilor, Familia, revista pentru istorie, arheologie şi filologie, Viaţa românească şi Junimea literară, au trezit mare interes asupra lucrării şi dorinţa de a fi neîntârziat tipărită. Ea a început să apară însă în volum (deocamdată îl avem pe primul) la mai bine de un secol de la moartea autorului ei.
Este o lucrare vastă, pentru care autorul a făcut largi investigaţii, pentru că, aşa cum menţionează, până la data când s-a apucat de ea avea doar trei precursori: Costache Negruzzi, George Bariţiu şi Ioan Bobb, episcopul Făgăraşului. A folosit, cum menţionează, în subsolul lucrării, culegeri sau studii de dimensiuni variabile, ale unor autori precum: B.P.Hasdeu, Anton Pann, Gr. G. Tocilescu, Zaharia Panţu, dr. N. Leon, Teofil Frâncu şi G. Candrea, G. Coşbuc, A. Gorovei, P. Ispirescu, S.T. Kirileanu, Aron Densuşianu, dr. G. Crăiniceanu, Fl. Porcius, M. Lupescu, Elena Sevastos, V.Alecsandri , I.G. Bibicescu, I. U. Jarnik – A. Bârseanu, Iuliu  Zanne, N. A. Caranfil, T. T. Burada, D. P. Lupaşcu, Enea Hodoş, C. Rădulescu-Codin, G. Dem. Teodorescu, N. Densuşianu, T. Bălăşel, D. Vulpian, T. Pamfile, Elena Voronca, Vasile Sala, S. Mangiuca ş.a.
Capitolele, alcătuite ca nişte articole de dicţionar, şi-au propus să cuprindă denumirea română, cea macedoneană, structura plantei, culoarea, originea, unde se cultivă (în grădini, în holde, pe lângă drum, iazuri, şanţuri, pâraie, pe sub poalele munţilor, prin munţi, tufişuri, locuri umede, umbrite ş.a.), culoarea plantei, când înfloreşte, mirosul ei, când se coc fructele, gustul lor, ce fac gospodinele din aceste fructe sau din rădăcinile plantei, întrebuinţarea în farmacopeia populară. Nu se dă doar denumirea standard a plantei, ci se dau şi diferitele forme pe care le capătă în regiunile ţării. Capitolul acesta al diverselor denumiri este bogat ilustrat. Astfel aglica se mai numeşte aglice, aglicel, agliciu, agrice, alunea, anglică, anglicel, barba-caprei, ferecă-albă, ferice, ferige-albe, firigea, firigea-albă, floarea-soarelui-aglice de câmp, iglice, oglică, oglice, oglicie şi teişor. Ardeiul are şi el în popor numeroase nume: ardei gras sau ardei-mare, chipăruş-gras, ardei-răsucit, ardei-lungăreţ, ardei-bulgăresc, ardei-turcesc, piper-turcesc, ardei-rotund, ardei-mic, ardei-iute, ardei-roşu, numit şi ardei ardeică, chipăruş, chipăruş roşu, chipăruşă, chipăruşcă, chiparcă, ciuşcă, măceaşă, păstare, piparcă, pipervă, pipărişă, piper-nemţesc, piper-roşu. La unele plante, ca alunul, relevă puterea  magică  a ramurilor lui.

Folcloristul, cunoscător al ansamblului creaţiei populare, nu se rezumă la  atâta. El vine, în numeroase articole cu cântece populare despre unele plante, cu zicale, proverbe, ghicitori. Dă legende despre agriş, despre frăgar, încât pagina se citeşte cu încântare. Numeroase plante erau folosite în descântece, capitol din care S. Fl. Marian citează abundent. Lucrarea relevă marea inventivitate populară în denumirea a numeroase plante, încât studiul său este deopotrivă o contribuţie lingvistică. Aspectul acesta a fost subliniat şi în legătură cu altă contribuţie a sa, aceea despre legendele păsărilor. Poetul Ion Pillat le-a citit cu încântare şi a scris, între altele: „Numiri de păsări ca: albinărelul, dumbrăvanca, prigoarea, pasărea omătului, codruşul, împărăţelul, auşelul, presura, florintele, petroşelul, scoruşa înseamnă mai limpede ca oricare pledoarie puterea de caracterizare şi plasticitate pe care le întâlnim din abundenţă şi în denumirile populare ale plantelor.”
În răstimpul de mai bine de un secol de la moartea lui S. Fl. Marian, au  apărut numeroase contribuţii la etnobotanica românească, între ele fiind de amintit: Al. Borza, Dicţionar etnobotanic (1968), A. Buia, Plantele noastre medicinale (1944), Gh. Bujoreanu, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română (1936), T. Morariu, I. Todor, Botanică sistematică, ediţia a doua, (1972), Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, ediţia a treia, A. Radu, Botanică farmaceutică, (1974), C. Zaharia, Dicţionarul plantelor medicinale ce cresc în România, (1918), şi cu deosebire Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească (I, 1979, II, 1988), acesta din urmă cuprinzând credinţe şi obiceiuri despre plante, Maria Bocşe, cu un număr de studii apărute în publicaţii periodice, Silvia Ciubotaru, Folclorul medical din Moldova (2005).
Ediţia de acum, îngrijită de Aura Brădăţan, custode la Fondul memorial „S. Fl. Marian” de la Suceava, a cercetat întregul manuscris al lucrării (12 volume, cu 5.942 file), a făcut toate cercetările necesare pentru a prezenta un text bine îngrijit, un text integral, a făcut confruntări cu sursele folosite de autor, a alcătuit indicele întregii lucrări, a reprodus, la mai toate articolele facsimile după manuscrisul autorului, a dat de fiecare dată fotografii color ale plantelor. În total, cartea este o tipăritură modernă, încântătoare şi pentru ochi. Puţine observaţii critice i se pot aduce. De exemplu, i se atribuie lui Vasile Alecsandri Poezii. Cântece de peste Olt (din Convorbiri literare, 1876, nr. 6). Autorul este, de fapt, poetul muntean Grigore Alexandrescu, care le-a cules, probabil, în vara anului 1842, în timpul călătoriei întreprinse împreună cu Ion Ghica.
Volumul pe care îl prezentăm cuprinde doar 172 de articole, din cele 520, câte însumează întreaga lucrare. Urmează deci să mai apară încă două volume. Să sperăm că vor apărea şi ele în curând, pentru ca să avem întreagă această lucrare fundamentală, mândrie a etnologiei româneşti.        
Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. I (A-F), ediţie critică, repere biobliografice, indice capitole publicate antum, postum, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de Aura Brădăţan, Editura Muşatinii, Suceava, 2008