Cum a privit regimul antonescian
ideea redobândirii Cadrilaterului
Una din secvenţele video păstrate de la procesul mareşalului Ion Antonescu ni-l înfăţişează pe fostul Conducător al Statului afirmând cu claritate, în faţa completului de judecată: “Nu am să neg că intenţia mea a fost să refac graniţele ţării. Toate graniţele!”. În general, în istoriografie sunt bine cunoscute eforturile regimului antonescian de a redobândi Basarabia şi nordul Bucovinei, prin războiul contra U.R.S.S., dar şi preocupările aceluiaşi regim pentru soarta românilor din Transilvania de Nord. Mai puţin cunoscute sunt însă atitudinile, punctele de vedere ale guvernului Ion Antonescu în privinţa Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), teritoriu cedat Bulgariei în acelaşi context internaţional presant din vara anului 1940.
Istoricul Florin Constantiniu apreciază că, măcar prin comparaţie cu Transilvania, Cadrilaterul a avut parte de o atitudine discretă din partea lui Antonescu în relaţia cu Adolf Hitler1 În proiectele, discuţiile şi luările de poziţie interne, româneşti, lucrurile se prezintă însă ceva mai nuanţat; cercetarea bibliografiei de specialitate, completată cu investigarea unor documente de arhivă, conturează o anumită periodizare în atitudinea guvernului român, în această problemă teritorială, în cei patru ani consecutivi abdicării lui Carol al lI-lea.
O primă etapă are ca punct terminus campania de 12 zile (6-17 aprilie 1941) întreprinsă de către Germania hitleristă şi aliaţii săi, Italia, Ungaria şi Bulgaria, contra Iugoslaviei, ocupate şi dezmembrate teritorial. Întrucât regimul antonescian avea ca prioritate absolută consolidarea internă, guvernul Filov îşi îndrepta atenţia spre obţinerea ieşirii la Marea Egee, iar ambele state tindeau să se apropie de Germania, manifestând temeri antisovietice, raporturile româno-bulgare s-au caracterizat, în aceste câteva luni, prin destindere. Astfel, generalul Antonescu a semnat decretul de ratificare a Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care se stabiliseră condiţiile concrete de evacuare a Cadrilaterului, cedarea acestui teritoriu fiind premisa, baza de discuţie, nu rezultatul negocierilor. Totuşi, în preambulul documentului ratificat era pomenit regele Carol al lI-lea, deşi acesta abdicase în preziua semnării Tratatului2, semn că generalul Antonescu nu dorea să-şi lege prea mult numele de un angajament impus României într-o conjunctură extrem de nefavorabilă.
În perioada de cumpănă a anilor 1940-1941, frontiera comună româno-bulgară era, conform rapoartelor militare româneşti, slab păzită de bulgari3, iar presa din ambele state sublinia necesitatea colaborării între ele, sub egida Puterilor Axei4.
Cursul favorabil al relaţiilor româno-bulgare a fost însă întrerupt brusc de evenimentele petrecute în Balcanii de Vest în aprilie 1941, în speţă dezmembrarea statului iugoslav şi ocuparea Greciei de către Axă, evenimente urmate de instaurarea administraţiei bulgare în Macedonia Varda, Macedonia Egeeană şi Tracia de Vest, totalizând câteva zeci de mii de kilometri pătraţi.
Creşterea bruscă şi fără luptă a puterii şi a importanţei Bulgariei în zonă i-a determinat pe unii politicieni şi diplomaţi români să elaboreze precipitat planul de compensare a României (ca în anii 1912-1913), fie prin retrocedarea Dobrogei de Sud, fie prin obţinerea unui statut special pentru românii din Valea Timocului şi comunităţile aromâne (şi meglenoromâne) din Macedonia5.
Într-un memoriu adresat de către Mihai Antonescu (1904-1946) lui Manfred von Kilinger, ministrul german la Bucureşti se afirma, textual: “România înţelege să revendice cu hotărâre drepturile sale asupra Cadrilaterului, nu numai ca o revizuire a unei situaţii nedrepte, dar şi în interesul echilibrului politic”6. Contextul politic internaţional din primăvara anului 1941 nu a permis însă materializarea în vreo formă a planurilor de extindere a jurisdicţiei sau influenţei româneşti în Balcani.
Participarea României la ofensiva antisovietică, desfăşurată sub egida Germaniei şi, în particular, redobândirea Basarabiei, au influenţat din două puncte de vedere raporturile româno-bulgare. Pe de o parte, s-au înmulţit speculaţiile, ipotezele şi speranţele referitoare la viitoare modificări teritoriale. Astfel, speranţele Conducătorului (devenit mareşal la 21 august 1941) de a recupera Dobrogea de Sud, chiar dacă într-un viitor nedefinit, au devenit mai transparente. La 13 martie 1942, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu declara: “Trebuie să avem răbdare, să avem mare răbdare. Eu tratez problemele statului românesc în mod succesiv. Am tratat Estul. Va veni problema Vestului. Şi a Sudului (…) Bulgaria şi-a slăbit, ca şi Ungaria – poziţia internă. Trebuie să ne întărim şi să aşteptăm7. În aşteptarea unui context favorabil pentru readucerea în actualitate a problemelor teritoriale în raporturile româno-bulgare, era necesar ca opinia publică să păstreze aspiraţiile pentru teritoriul sud-dobrogean dobândit în 1913 şi pierdut în 1940, un rol important revenind manualelor şcolare. Manualul de istorie pentru clasa a IV- a, apărut în anul 1942, prezintă pierderea Cadrilaterului drept un act de jaf, parte integrantă din dezmembrarea “României Mari” de către vecinii săi rapaci şi inamici seculari ai poporului român8. În lucrări destinate unui public mai restrâns şi elevat, autori precum Dimitrie Gherasim9 şi Alexandru Budiş10 scot în evidenţă izolarea deplină a României în momentul august 1940, ca şi rolul jucat de U.R.S.S. în crearea contextului atât de favorabil pentru revendicările bulgare.
Din partea Bulgariei, mai ales în săptămânile imediat următoare căderii Odesei (16 octombrie 1941), diverse oficialităţi, începând cu Bogdan FiIov, au reafirmat valabilitatea şi importanţa Tratatului de la Craiova pentru relaţiile româno–bulgare11.
La nivelul mai larg al opiniei publice, după cum raporta diplomatul român N. Crevedia în ianuarie 1942, “existau temeri faţă de o eventuală acţiune românească în Dobrogea de Sud, dar nu lipseau nici speranţele că obţinerea Basarabiei va compensa amărăciunea românilor pentru pierderea Cadrilaterului, ba mai mult, că, prin obţinerea Transnistriei de către România, s-ar crea premise ca ţara noastră să renunţe chiar şi la Dobrogea Veche” (Constanţa şi Tulcea), în favoarea Bulgariei12.
Pe de altă parte, în urma reintegrării Basarabiei între graniţele statului român, aceasta din urmă şi-a extins jurisdicţia şi asupra celor aproape 180 000 de bulgari din sudul provinciei dintre Prut şi Nistru. Se deschidea, cel puţin teoretic. posibilitatea unui schimb de populaţie între bulgarii din Bugeac şi aromânii din Macedonia şi Tracia, ori românii din zona Vidin – Plevna – Lom.
Nici România, nici Bulgaria nu doreau însă o asemenea soluţie. Pentru bulgari, soluţia optimă era obţinerea unei largi autonomii, oarecum similare celei de care se bucuraseră până în 1878 13, în timp ce din punct de vedere al guvernului român, soluţia convenabilă ar fi fost trimiterea bulgarilor basarabeni peste Nistru, în viitoarea Ucraină germanizată. Soluţia schimbului de populaţie era respinsă tocmai pentru a păstra o marjă de manevră în raport cu Bulgaria, pentru Dobrogea de Sud14.
Oricum, până la finele conflagraţiei, nici România nu a putut păstra Basarabia, nici Bulgaria, Tracia şi Macedonia. Degradarea continuă a situaţiei pe frontul răsăritean a făcut ca problema sud-dobrogeană să iasă de pe agenda Conducătorului, într-un moment când însăşi existenţa statului român părea a fi pusă, pentru a doua oară în numai câţiva ani, sub semnul întrebării. Astfel, obiectând asupra condiţiilor de armistiţiu propuse de sovietici la 12 aprilie şi 31 mai 1944, condiţii care nu se refereau la Dobrogea de Sud, nici Antonescu nu mai face vreo aluzie la acest spaţiu15.
Întâmplător sau nu, tot acum apare monografia “Români şi bulgari”, datorată lui P.P. Panaitescu, din care se degajă o imagine luminoasă privind raporturile bilaterale, împreună cu aprecierea că Tratatul de la Craiova a restabilit înţelegerea dintre cele două state dunărene, grav afectată de evenimentele din 1913 16.
În concluzie, putem afirma cu certitudine că redobândirea Dobrogei de Sud a fost unul din scopurile de perspectivă ale guvernării antonesciene, care nu s-a transformat în obiectiv imediat (cu atât mai puţin într-o realitate efectivă), din cauza complexităţii şi a dinamismului, manifestate în cadrul contextului politico-militar internaţional.
Note:
1 Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului român”, ediţia a III-a, Bucureşti, 2000, p.382
2 “Monitorul oficial”, LVIII, 11 septembrie 1940
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Stoica Vasile, dosar I/55, f.221
4 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), fond Bulgaria (1920-1944), vol. 82, f. 392-399
5 Dimităr Sirkov, “Bulgarian National Territorial Problem” în “Bulgarian Historical Review”, 19, nr. 3/1191, p.11
6 George Ungureanu, „Chestiunea Cadrilaterului – Interese româneşti şi revizionism bulgar (1938-1940)”, Bucureşti, 2005, p. 128
7 Stenogramele şedinţelor Consiliilor de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. VI (februarie – aprilie 1942), ediţie Marcel Dumitru – Ciucă, Bucureşti, 2000, p.352
8 Blagovest Njagulov, “Les images de l’autre chez les Roumains et Bulgares (1878-1944)”, în Études Balkaniques, 31, nr. 2/1995, p. 17
9 Dimitrie Gherasim, “Schimbul de populaţie între state”, Bucureşti, 1943, p.93
10 Alexandru Budiş, “Bulgaria istorică, geografică, politică, economică, militară şi culturală”, Bucureşti, 1943, p. 63
11 ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Serviciul Presă Externă, dosar 1252, f. 103-104
12 Ibidem, f. 225
13 AMAE, fond cit., vol. 86, f. 674
14 Idem, fond România (1920-1944), vol. 381, f. 544-553
15 “România în anii celui de-al doilea război mondial”, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 584
16 P.P. Panaitescu “Români şi bulgari”, ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, p.135
ideea redobândirii Cadrilaterului
Una din secvenţele video păstrate de la procesul mareşalului Ion Antonescu ni-l înfăţişează pe fostul Conducător al Statului afirmând cu claritate, în faţa completului de judecată: “Nu am să neg că intenţia mea a fost să refac graniţele ţării. Toate graniţele!”. În general, în istoriografie sunt bine cunoscute eforturile regimului antonescian de a redobândi Basarabia şi nordul Bucovinei, prin războiul contra U.R.S.S., dar şi preocupările aceluiaşi regim pentru soarta românilor din Transilvania de Nord. Mai puţin cunoscute sunt însă atitudinile, punctele de vedere ale guvernului Ion Antonescu în privinţa Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), teritoriu cedat Bulgariei în acelaşi context internaţional presant din vara anului 1940.
Istoricul Florin Constantiniu apreciază că, măcar prin comparaţie cu Transilvania, Cadrilaterul a avut parte de o atitudine discretă din partea lui Antonescu în relaţia cu Adolf Hitler1 În proiectele, discuţiile şi luările de poziţie interne, româneşti, lucrurile se prezintă însă ceva mai nuanţat; cercetarea bibliografiei de specialitate, completată cu investigarea unor documente de arhivă, conturează o anumită periodizare în atitudinea guvernului român, în această problemă teritorială, în cei patru ani consecutivi abdicării lui Carol al lI-lea.
O primă etapă are ca punct terminus campania de 12 zile (6-17 aprilie 1941) întreprinsă de către Germania hitleristă şi aliaţii săi, Italia, Ungaria şi Bulgaria, contra Iugoslaviei, ocupate şi dezmembrate teritorial. Întrucât regimul antonescian avea ca prioritate absolută consolidarea internă, guvernul Filov îşi îndrepta atenţia spre obţinerea ieşirii la Marea Egee, iar ambele state tindeau să se apropie de Germania, manifestând temeri antisovietice, raporturile româno-bulgare s-au caracterizat, în aceste câteva luni, prin destindere. Astfel, generalul Antonescu a semnat decretul de ratificare a Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care se stabiliseră condiţiile concrete de evacuare a Cadrilaterului, cedarea acestui teritoriu fiind premisa, baza de discuţie, nu rezultatul negocierilor. Totuşi, în preambulul documentului ratificat era pomenit regele Carol al lI-lea, deşi acesta abdicase în preziua semnării Tratatului2, semn că generalul Antonescu nu dorea să-şi lege prea mult numele de un angajament impus României într-o conjunctură extrem de nefavorabilă.
În perioada de cumpănă a anilor 1940-1941, frontiera comună româno-bulgară era, conform rapoartelor militare româneşti, slab păzită de bulgari3, iar presa din ambele state sublinia necesitatea colaborării între ele, sub egida Puterilor Axei4.
Cursul favorabil al relaţiilor româno-bulgare a fost însă întrerupt brusc de evenimentele petrecute în Balcanii de Vest în aprilie 1941, în speţă dezmembrarea statului iugoslav şi ocuparea Greciei de către Axă, evenimente urmate de instaurarea administraţiei bulgare în Macedonia Varda, Macedonia Egeeană şi Tracia de Vest, totalizând câteva zeci de mii de kilometri pătraţi.
Creşterea bruscă şi fără luptă a puterii şi a importanţei Bulgariei în zonă i-a determinat pe unii politicieni şi diplomaţi români să elaboreze precipitat planul de compensare a României (ca în anii 1912-1913), fie prin retrocedarea Dobrogei de Sud, fie prin obţinerea unui statut special pentru românii din Valea Timocului şi comunităţile aromâne (şi meglenoromâne) din Macedonia5.
Într-un memoriu adresat de către Mihai Antonescu (1904-1946) lui Manfred von Kilinger, ministrul german la Bucureşti se afirma, textual: “România înţelege să revendice cu hotărâre drepturile sale asupra Cadrilaterului, nu numai ca o revizuire a unei situaţii nedrepte, dar şi în interesul echilibrului politic”6. Contextul politic internaţional din primăvara anului 1941 nu a permis însă materializarea în vreo formă a planurilor de extindere a jurisdicţiei sau influenţei româneşti în Balcani.
Participarea României la ofensiva antisovietică, desfăşurată sub egida Germaniei şi, în particular, redobândirea Basarabiei, au influenţat din două puncte de vedere raporturile româno-bulgare. Pe de o parte, s-au înmulţit speculaţiile, ipotezele şi speranţele referitoare la viitoare modificări teritoriale. Astfel, speranţele Conducătorului (devenit mareşal la 21 august 1941) de a recupera Dobrogea de Sud, chiar dacă într-un viitor nedefinit, au devenit mai transparente. La 13 martie 1942, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu declara: “Trebuie să avem răbdare, să avem mare răbdare. Eu tratez problemele statului românesc în mod succesiv. Am tratat Estul. Va veni problema Vestului. Şi a Sudului (…) Bulgaria şi-a slăbit, ca şi Ungaria – poziţia internă. Trebuie să ne întărim şi să aşteptăm7. În aşteptarea unui context favorabil pentru readucerea în actualitate a problemelor teritoriale în raporturile româno-bulgare, era necesar ca opinia publică să păstreze aspiraţiile pentru teritoriul sud-dobrogean dobândit în 1913 şi pierdut în 1940, un rol important revenind manualelor şcolare. Manualul de istorie pentru clasa a IV- a, apărut în anul 1942, prezintă pierderea Cadrilaterului drept un act de jaf, parte integrantă din dezmembrarea “României Mari” de către vecinii săi rapaci şi inamici seculari ai poporului român8. În lucrări destinate unui public mai restrâns şi elevat, autori precum Dimitrie Gherasim9 şi Alexandru Budiş10 scot în evidenţă izolarea deplină a României în momentul august 1940, ca şi rolul jucat de U.R.S.S. în crearea contextului atât de favorabil pentru revendicările bulgare.
Din partea Bulgariei, mai ales în săptămânile imediat următoare căderii Odesei (16 octombrie 1941), diverse oficialităţi, începând cu Bogdan FiIov, au reafirmat valabilitatea şi importanţa Tratatului de la Craiova pentru relaţiile româno–bulgare11.
La nivelul mai larg al opiniei publice, după cum raporta diplomatul român N. Crevedia în ianuarie 1942, “existau temeri faţă de o eventuală acţiune românească în Dobrogea de Sud, dar nu lipseau nici speranţele că obţinerea Basarabiei va compensa amărăciunea românilor pentru pierderea Cadrilaterului, ba mai mult, că, prin obţinerea Transnistriei de către România, s-ar crea premise ca ţara noastră să renunţe chiar şi la Dobrogea Veche” (Constanţa şi Tulcea), în favoarea Bulgariei12.
Pe de altă parte, în urma reintegrării Basarabiei între graniţele statului român, aceasta din urmă şi-a extins jurisdicţia şi asupra celor aproape 180 000 de bulgari din sudul provinciei dintre Prut şi Nistru. Se deschidea, cel puţin teoretic. posibilitatea unui schimb de populaţie între bulgarii din Bugeac şi aromânii din Macedonia şi Tracia, ori românii din zona Vidin – Plevna – Lom.
Nici România, nici Bulgaria nu doreau însă o asemenea soluţie. Pentru bulgari, soluţia optimă era obţinerea unei largi autonomii, oarecum similare celei de care se bucuraseră până în 1878 13, în timp ce din punct de vedere al guvernului român, soluţia convenabilă ar fi fost trimiterea bulgarilor basarabeni peste Nistru, în viitoarea Ucraină germanizată. Soluţia schimbului de populaţie era respinsă tocmai pentru a păstra o marjă de manevră în raport cu Bulgaria, pentru Dobrogea de Sud14.
Oricum, până la finele conflagraţiei, nici România nu a putut păstra Basarabia, nici Bulgaria, Tracia şi Macedonia. Degradarea continuă a situaţiei pe frontul răsăritean a făcut ca problema sud-dobrogeană să iasă de pe agenda Conducătorului, într-un moment când însăşi existenţa statului român părea a fi pusă, pentru a doua oară în numai câţiva ani, sub semnul întrebării. Astfel, obiectând asupra condiţiilor de armistiţiu propuse de sovietici la 12 aprilie şi 31 mai 1944, condiţii care nu se refereau la Dobrogea de Sud, nici Antonescu nu mai face vreo aluzie la acest spaţiu15.
Întâmplător sau nu, tot acum apare monografia “Români şi bulgari”, datorată lui P.P. Panaitescu, din care se degajă o imagine luminoasă privind raporturile bilaterale, împreună cu aprecierea că Tratatul de la Craiova a restabilit înţelegerea dintre cele două state dunărene, grav afectată de evenimentele din 1913 16.
În concluzie, putem afirma cu certitudine că redobândirea Dobrogei de Sud a fost unul din scopurile de perspectivă ale guvernării antonesciene, care nu s-a transformat în obiectiv imediat (cu atât mai puţin într-o realitate efectivă), din cauza complexităţii şi a dinamismului, manifestate în cadrul contextului politico-militar internaţional.
Note:
1 Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului român”, ediţia a III-a, Bucureşti, 2000, p.382
2 “Monitorul oficial”, LVIII, 11 septembrie 1940
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Stoica Vasile, dosar I/55, f.221
4 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), fond Bulgaria (1920-1944), vol. 82, f. 392-399
5 Dimităr Sirkov, “Bulgarian National Territorial Problem” în “Bulgarian Historical Review”, 19, nr. 3/1191, p.11
6 George Ungureanu, „Chestiunea Cadrilaterului – Interese româneşti şi revizionism bulgar (1938-1940)”, Bucureşti, 2005, p. 128
7 Stenogramele şedinţelor Consiliilor de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. VI (februarie – aprilie 1942), ediţie Marcel Dumitru – Ciucă, Bucureşti, 2000, p.352
8 Blagovest Njagulov, “Les images de l’autre chez les Roumains et Bulgares (1878-1944)”, în Études Balkaniques, 31, nr. 2/1995, p. 17
9 Dimitrie Gherasim, “Schimbul de populaţie între state”, Bucureşti, 1943, p.93
10 Alexandru Budiş, “Bulgaria istorică, geografică, politică, economică, militară şi culturală”, Bucureşti, 1943, p. 63
11 ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Serviciul Presă Externă, dosar 1252, f. 103-104
12 Ibidem, f. 225
13 AMAE, fond cit., vol. 86, f. 674
14 Idem, fond România (1920-1944), vol. 381, f. 544-553
15 “România în anii celui de-al doilea război mondial”, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 584
16 P.P. Panaitescu “Români şi bulgari”, ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, p.135