Mareşalul Ion Antonescu – ,,Conducătorul” României din clipele tragice ale celui de-Al Doilea Război Mondial – este una din temele cele mai ,,sensibile”, ale istoriografiei noastre.
Între cei ce-l hulesc şi aceia ce-l consideră un Martir al Neamului există un Adevăr ce rămâne încă nespus decât cu jumătate de gură.
Calităţile, ca şi defectele sale, au fost mari, evidenţiate în momentele în care însăşi existenţa României ca stat suveran era în pericol.
Guvernarea coruptă şi dictatorială a regelui Carol al II-lea, clasa politică venală şi oportunistă, marile fraude financiare ale Camarilei patronate de „Duduia” Lupescu-Wolf, situaţia precară a echipării şi proasta instruire a armatei, toate la un loc au dus la o profundă criză a societăţii româneşti interbelice.
Generalul Ion Antonescu – viitorul mareşal – a tras un puternic şi lucid semnal de alarmă în faţa regelui, a politicienilor şi a opiniei publice. Pentru atitudinea sa curajoasă a fost socotit Salvatorul, militarul inflexibil ce poate opri şi asana declinul ţării.
Şi într-o mare măsură asta a şi făcut.
După pierderile teritoriale din lunile iunie-septembrie 1940, situaţia internaţională a României continua să rămână una deosebit de grea.
Nici Uniunea Sovietică, nici Ungaria nu erau satisfăcute de ceea ce obţinuseră, continuând să aibă o atitudine ostilă faţă de România.
În contextul dat, singura alternativă în păstrarea fiinţei naţionale pentru Ion Antonescu – după abdicarea regelui şi preluarea puterii – a fost strângerea relaţiilor cu Germania nazistă.
La 10 octombrie 1940, trupele germane au intrat în România, ocupând în primul rând Valea Prahovei cu vitalele ei resurse de carburanţi.
Pretextul a fost instruirea trupelor române.
De fapt, Ion Antonescu făcuse singura opţiune pe care o considera posibilă la acea dată – aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940).
Exista o altă opţiune, o altă alternativă, pentru statul român?
Să recunoaştem că nu.
Cu un colos agresiv şi hrăpăreţ la Est (U.R.S.S.), cu o Ungarie revanşardă şi şovină în Ardeal, singură Germania ne putea oferi o minimă protecţie şi asigurarea că ţinuturile pierdute silnic vor reveni la patria-mamă, cândva, în viitor.
Rolului de apărător şi întregitor de ţară este acela căruia mareşalul Ion Antonescu i s-a dedicat cu toată energia şi voinţa sa.
Dar a fost el la capacitatea sa fizică şi mentală maximă pentru această titanică misiune?
Un om drept, corect, care afirmă cu glas tare ce gândeşte, ce îşi respectă cuvântul şi angajamentele asumate, ia decizii prompte, trece rapid de la vorbă la faptă, militar inflexibil poreclit pentru asta „câinele roşu” încă din şcoala militară, aşa s-a remarcat Ion Antonescu. Dar în acelaşi timp, un om debil din copilărie, suferind, bolnav, pe care corpul l-a trădat în momente esenţiale, când trebuiau luate cele mai importante şi lucide decizii.
Înainte de Primul Război Mondial a suferit un accident de călărie, fractura craniană fiindu-i grefată cu o plăcuţă de argint, de atunci rămânând cu un rictus al feţei ce îi sublinia severitatea trăsăturilor. Tot din această perioadă ar fi contractat (conform dr. Şerban Milcoveanu, sursă neconfirmată însă de documente) şi un sifilis pe care a refuzat să-l trateze în perioada 1923-24 când era ataşat militar la Londra, vindecâdu-se mai târziu, în mare secret.
Suferea, de asemenea, de malarie, boală ce-l extenua fizic şi mintal prin crizele ciclice. Toate aceste suferinţe ar fi putut să-i influenţeze puterea de decizie, energia şi capacitatea de o înţelegere clară a evenimentelor în derulare. A condus România ca un dictator absolut, a făcut din tânărul rege Mihai I un personaj de decor, mânat de o singură idee şi aspiraţie: binele ţării, salvarea fiinţei ei naţionale. Dar a greşit profund prin faptul că nu a încheiat niciun tratat, niciun acord scris cu Germania, prin care să fi fost stipulate şi negociate toate relaţiile (militare şi economice) dintre cele două ţări. Ba, mai mult, a continuat războiul contra U.R.S.S. după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, doar pe baza unui angajament verbal faţă de Hitler, deşi clasa politică şi opinia publică românească îşi manifestau opoziţia.
Acum – şi doar acum – S.U.A. şi Marea Britanie se declară în stare de război cu România, recunoscând astfel tacit dreptul nostru de recuperare a teritoriilor anexate cu forţa în 1940 de către U.R.S.S.
După dezastrul de la Stalingrad, din iarna anului 1943, Ion Antonescu a reluat prin cei doi lideri ai opoziţiei (Iuliu Maniu – P. N. Ţ. şi Constantin I. C. Brătinu – P. N. L.) relaţiile cu Aliaţii, pentru negocierea unui acord de retragere a României din război. Mihai Antonescu şi Barbu Ştirbei au purtat tratative cu Aliaţii atât în numele regelui, cât şi al partidelor politice, cu acordul Mareşalului, dar Anglia şi S.U.A. au hotărât să nu accepte negocieri dacă nu sunt angajate în acelaşi timp şi cu guvernul U.R.S.S.
Regele, îndemnat de apropiaţii săi de la Palat (Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocioni-Styrcea, Mircea Ioniţiu) începe propriul său joc, de eliminare a mareşalului Ion Antonescu şi de formare a unui guvern condus de Iuliu Maniu, care să încheie un acord rapid şi viabil cu Aliaţii. Sunt atraşi generalii Constantin Sănătescu şi Aurel Aldea în acest „complot de palat”.
Evenimentele ulterioare se cunosc: arestarea pe 23 august 1944 a mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, închiderea în fişetul plin de praf, preluarea de către comandoul condus de ,,inginerul Ceauşu”- Emil Bodnăraş – a celor doi, transferul lor la Moscova, procesul şi condamnarea hotărâtă de Stalin, execuţia din „Valea Piersicilor” de la Jilava, pe data de 1 iunie 1946, ora 10.30.
Ce a urmat s-a numit – şi pe bună dreptate – „Crucificarea României”. Trupele sovietice au pătruns ca într-un ţinut cucerit, rechiziţionând bunuri, animale, mijloace de transport, violând, jefuind sau chiar ucigând populaţia civilă.
Şase mii de ofiţeri, şase mii de subofiţeri şi 150 de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi, luând drumul „gulagurilor” sovietice, loc de unde mulţi nu s-au mai întors.
Zadarnic a cerut delegaţia română sosită la Moscova, în seara zilei de 29 august, clarificarea situaţiei României şi încheierea urgentă a armistiţiului (totul după refuzul iniţial al S.U.A. şi Angliei de a discuta cu delegaţia sosită la Cairo şi condusă de ministrul de Externe Grigore Niculescu – Buzeşti). Abia pe 10 septembrie 1944 delegaţia română este primită de comisarul poporului pentru Afaceri Externe, V. M. Molotov, şi negocieri nu au avut de fapt loc, partea sovietică neacceptând nicio obiecţie la textul capitulării necondiţionate.
Şi astfel, din august 1944 până în iulie 1958, România s-a aflat sub ocupaţia trupelor sovietice care au impus cu tancul „conducerea democratică a poporului muncitor” în frunte cu Partidul Comunist, partid cu cea mai slabă rezonanţă la sufletul românilor. Regele, decorat iniţial de către Stalin cu Ordinul Victoriei (Pobeda) şi dăruit cu două avioane, drept mulţumire pentru că i-a predat efectiv ţara cu toate resursele şi bogăţiile ei, a fost îndepărtat şi silit să abdice (30 decembrie 1947).
Ar fi putut fi scrisă altfel istoria României şi a mult încercatului ei popor?
Nu se pot face astăzi – iată, la 66 de ani de la acele evenimente – decât speculaţii.
Dar răspunsul este se pare că DA!
A existat un moment – un moment ratat, ca atâtea alte momente ratate de clasa noastră politică – un moment când totul ar fi putut fi altfel. Despre ce este vorba?
Conspiratorii loviturii de stat – regele Mihai şi Blocul Naţional-Democrat, format din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist – nu au căzut de acord asupra datei în care urma să se facă îndepărtarea mareşalului Antonescu, aceasta fiind amânată de mai multe ori.
În principal, Iuliu Maniu tărăgăna luarea unei decizii finale, considerând că armistiţiul trebuie încheiat tot de către mareşalul Antonescu şi de militari.
Numai că regele, hotărât să iasă, cu orice preţ, din conul de umbră în care se afla după 6 septembrie 1940, stabileşte îndepărtarea Conducătorului înainte ca acesta să încheie armistiţiul cu Aliaţii. În seara zilei de 22/23 august, are loc ultima consfătuire conspirativă. Se reconfirmă data de 26 august pentru îndepărtarea lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi.
A doua zi, însă, mareşalul îşi anunţă plecarea pe frontul din Moldova pentru a supraveghea personal retragerea trupelor române pe linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Brăila, retragere ordonată cu o zi înainte, solicitând înainte de aceasta o audienţă la rege. Evenimentele se precipită şi chiar dacă peste ani încearcă să nuanţeze şi să condiţioneze actul său de refuzul cererii imperative de ieşire imediată din războiul alături de Germania şi încheierea Armistiţiului cu Aliaţii, regele Mihai îl arestează pe Ion Antonescu.
Pentru ce solicitase Mareşalul acea audienţă regele uită să ne mai spună. Se pare că urma să-l informeze pe rege că în următoarele ore se aşteaptă o telegramă hotărâtoare pentru încheierea urgentă a armistiţiului cu Aliaţii – respectiv guvernul U.R.S.S.
Această telegramă, pe care Ion Antonescu nu a citit-o niciodată, trebuia să sosească de la Stockholm, trimisă de doamna Kollontai, ministrul U.R.S.S. în capitala Suediei, şi conţinea condiţiile mai bune de armistiţiu pe care guvernul U.R.S.S. le oferea României, comparativ cu cele obţinute de opoziţie, la Cairo.
De fapt, telegrama sosise deja în cursul dimineţii zilei de 23 august 1944 la Serviciul cifrului de la Snagov, dar a fost sustrasă de Mocioni-Styrcea şi Niculescu-Buzeşti şi predată lui Iuliu Maniu. Această recunoaştere a condiţiilor mult mai bune obţinute de Antonescu pentru România în urma negocierilor cu sovieticii este făcută în şedinţa Consiliului de Miniştri din 15 septembrie 1944, de acelaşi Maniu „…vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi, care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va spune mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem”. În stenograma şedinţei se menţionează în continuare: „Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea unei zone libere”.
Mai conţinea telegrama şi alte prevederi obţinute de la ruşi în urma negocierilor? Nu se ştie. A dispărut. A fost oare distrusă la ordinul regelui sau a lui Maniu? A fost distrusă mai târziu de guvernul comunist, la ordinul Moscovei, pentru acoperirea pentru totdeauna a concesiilor făcute faţă de România? Simple speculaţii.
Personal, mă îndoiesc de faptul că Stalin ar fi respectat prevederile acordului, odată ce trupele sovietice ar fi depăşit arcul carpatic.
Rămân însă faptele: prin actul său pripit din 23 august 1944, regele Mihai a predat efectiv ţara în mâinile ruşilor fără niciun acord prealabil de armistiţiu.
U.R.S.S., Forţele Aliate nu ne-au garantat nimic, nu s-au obligat cu nimic faţă de România, faţă de poporul român sau faţă de rege, înainte – şi cu atât mai puţin după – răsturnarea guvernului Antonescu.
Războiul s-a încheiat în 1945, cu trupele române dând jertfă de sânge până în ultima clipă. Drept mulţumire, a trebuit să plătim daune uriaşe faţă de U.R.S.S., ale cărei trupe au părăsit ţara în 1958. Au lăsat în urmă o Românie secătuită, dar „democratică”, pentru încă 50 de ani de dictatură.
Ar fi schimbat acea telegramă soarta României, a românilor sau a mareşalului Ion Antonescu?
Începând cu anul 1943, mareşalul nu a refuzat ideea încheierii unui armistiţiu cu Aliaţii, dar numai în anumite condiţii. De aceea a dat mână liberă politicienilor – în special lui Maniu – să negocieze o pace cât mai avantajoasă pentu noi.
A spus-o de la începutul preluării puterii şi până în ultimele clipe: „Eu nu sunt politician, sunt militar şi onoarea militară şi dragostea de patrie mă obligă să-mi respect cuvântul dat” – încercând să obţină de la partidele istorice (P.N.Ţ. şi P.N.L., de la Maniu şi Brătianu), preluarea rolului de conducători politici ai ţării.
Că aceştia au tărăgănat şi amânat asumarea puterii, considerând că doar o conducere militară poate salva ţara, că numai Antonescu trebuie să încheie armistiţiul cu Aliaţii, rolul lor începând doar după aceea, totul a condus la actul nesăbuit şi pripit al loviturii de palat din 23 august.
Am fost „predaţi” de către S.U.A. şi Marea Britanie în mâinile lui Stalin, fără împotrivire, fără demnitate, fără dreptul de a avea un cuvânt de spus, aşa cum NU a dorit cel ce a plătit cu viaţa verticalitatea şi inflexibilitatea de adevărat român – mareşalul Ion Antonescu.
Prin descoperirea acestei telegrame în arhivele noastre, sau mai degrabă în cele de la Kremlin, cândva, în viitor, se va face lumină în această întunecată pagină a istoriei naţionale.
Bibliografie:
– Scurtu, Ioan. Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Ed a 3-a, rev. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, vol. 3 – Carol II, vol. 4 – Mihai I.
– Stoenescu, Alex Mihai. Istoria loviturilor de stat în România. Cele trei dictaturi, vol. 3, Ed. RAO, Buc. 2002.
– Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe. Istoria românilor în secolul XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
– Buzatu, Gheorghe. Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
– Buzatu, Gheorghe. Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II.
– Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomus”. În România pe vreme de război, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991.
– Procesul mareşalului Antonescu. Documente. vol. I-II, Ed. Saeculum, Ed. Europa Nova, 1995.