– Stimată Valeria Manta Tăicuţu, au trecut 18 ani de când am „îngropat” comunismul, deşi mulţi dintre slujitorii lui au rămas pe metereze. Ce schimbări importante a adus cu sine democraţia pentru tine ca scriitor? Şi ce te nemulţumeşte în viaţa de acum, dacă nu îţi cer prea mult?
– Cum se întâmplă de obicei pe la noi, înmormântarea despre care pomeneşti a eşuat din cauza transformării ei în spectacol lacrimogen, în isterie colectivă şi în plătire de poliţe; am făcut – şi mai facem – pomeni costisitoare pentru nişte morţi neîngropaţi, transformaţi în zombies prin inginerii sociopolitice, astfel încât pare firesc să afirmi că „slujitorii comunismului au rămas pe metereze”. Nu ne-a stat în putere să eliminăm ceea ce era de eliminat atunci, după revoluţie sau ce-o fi fost ea, am tărăgănat lucrurile, le-am lăsat să se aşeze de la sine, aşa încât, la un moment dat, ne-am trezit că toate domeniile-cheie erau confiscate de comunişti de prin eşaloanele doi, sau trei, sau… Ţi-aş plictisi de moarte cititorii dacă m-aş apuca să-mi înşir nemulţumirile din viaţa de acum, care nu se deosebesc prea mult de cele din viaţa de anţărţ. Aşa că voi pomeni numai despre schimbările în bine: dacă regimul comunist nu cădea în România, acest interviu cu mine în ipostază de scriitoare n-ar fi existat. După un debut prin anii ’80, care m-a scârbit, aproape că am renunţat la scris şi  m-am ocupat de casă, copii şi de activitatea de la catedră. Timp de aproape 20 de ani am fost sigură că nu voi mai publica niciodată vreun rând măcar.