– În 2008 aţi publicat un studiu despre Mircea Eliade, în care aţi insistat asupra unor aspecte necunoscute ale operei lui ştiinţifice: tradiţia esoterică, în centrul atenţiei multor istorici ai religiei precum Evola şi Guenon. Ce aspecte ale filosofiei lui Eliade v-au interesat cel mai mult ?
– În cartea mea Mircea Eliade esoterico, Roma, Settimo Sigillo, 2008, am încercat să prezint într-o  lumină nouă perspectiva specială pe care Eliade a adoptat-o în hermeneutica lui ca istoric al religiei: punctul meu de vedere este că el a fost puternic influenţat de Philosophia Perennis, în special de aşa-numita gândire tradiţională. Formaţia mea este de fapt Lingvistica şi Istoria greacă, însă cuprinde şi domeniul studiilor înrudite atât cu esoterismul vestic, cât şi estic: aşadar, am descoperit că Eliade chiar a crezut în capacitatea omului de a produce unele fenomene supranaturale/ metafizice, precum efectele «magice» pe care unii oameni le pot produce în culturile tradiţionale; această convingere este aceeaşi cu care suntem familiarizaţi de-a lungul tradiţiei esoterice, în care un asemenea «primitivism» este în linii mari inclus într-o schemă semiraţională vel de factură „filosofică”.   

– Ce înţelegeţi prin „esoteric” ?
– Nimic altceva decât  ceea ce indică etimologia: în Grecia antică, cuvântul  „esoterikos” însemna  ceva „tainic”, adică cunoştinţe pentru un cerc  restrictiv şi exclusiv de persoane; acest termen este opus lui „exoterikos”, care a fost utilizat pentru a indica un gen de cunoştinţă adecvată oricărei persoane neiniţiate. Aceasta înseamnă că pentru mulţi există o ştiinţă secretă, vorbind de  obiective ale umanităţii şi de structura intimă a realităţii: cel care stăpâneşte acest corpus de cunoştinţe oculte ar trebui să aibă, aşadar, o doctrină puternică, care, până la urmă, permite omului să manipuleze natura în numele lui.