– Dragă Ion Zubaşcu, îmi amintesc că prima oară când te-am văzut cred că era prin anii ’70. Era o emisiune de televiziune a Sânzianei Pop, care ajunsese cu carul de reportaj în satul maramureşean unde erai profesor. Cum ajunseseşi acolo? Cum ţineai legătura din nordul acela de ţară cu literatura română?
– Cred că am un destin invers decât al majorităţii creatorilor din generaţia ’80, cu totul atipic, din toate punctele de vedere: deşi trăiam în Maramureş, pe Valea Izei, ajunsesem cunoscut în ţară ca profesor şi cântăreţ (şi, mai târziu, ca jurnalist în presa de mare tiraj), înainte de a fi cunoscut ca poet şi de a-mi publica puţinele cărţi de versuri (din prea multele pe care le-am scris). Am ajuns profesor de literatură în 1969, în localitatea Bogdan Vodă (Cuhea voievozilor descălecători Dragoş şi Bogdan), unde am rămas aproape zece ani, cei mai vii şi puternici ai tinereţii mele, până când m-am căsătorit şi m-am mutat în Borşa, sub Pietrosul Rodnei, un gheţar de 2303 m înălţime. Cum cântam încă din facultate (de fapt, cânt de când mă ştiu), am înfiinţat prima trupă de rock electronic din Maramureşul voievodal, Vestitorii (chitară solo, bas, tobe, eu făceam armonie şi voce), cântam pe la căminele culturale de pe Valea Izei, nunţi şi revelioane, cu un repertoriu dominat de piese înregistrate de la Europa liberă, Woody Guthrie, Beatles, Led Zeppelin, Bob Dylan, Joan Baez, Leonard Cohen şi, desigur, compoziţii pe versuri proprii şi prelucrări folclorice. Era vremea când în ţară ieşea Phoenix, cu Canarul, Nebunul cu ochii închişi, Hei, tramvai, dar şi Tudor Gheorghe (cu Şapte balade, la Teatrul din Craiova), Mircea Florian, Marcela Saftiuc ş.a., pe care i-am cunoscut ulterior şi alături de care am cântat la începuturile curate ale Cenaclului Flacăra.