– Dragă Ioan Lascu, cum s-a făcut de ai ajuns scriitor? Poţi spune asta mai pe scurt, nu într-un serial?
– Serialul de care pomeneşti este o autoficţiune în proză, din care revista Argeş a publicat trei secvenţe. Recent a mai apărut una în Apostrof. Am scris deja o duzină şi, dacă voi ajunge la capăt, voi reuşi să dau cartea vieţii mele întregi. E anevoios însă – cu cele unsprezece-douăsprezece episoade abia trec de prima copilărie. În acest serial plec de la ideea că am ajuns scriitor fiindcă, de mic, cred că de pe la trei ani, îmi plăcea să inventez cuvinte cu care înlocuiam alte cuvinte, din graiul oamenilor mari. Le maimuţăream, le alintam, le făceam să se copilărească. Apoi, odată alfabetizat, m-am îndrăgostit de cărţi. De prin clasa a III-a devoram orice – cărţi de toate genurile, reviste, ziare… Dintr-a V-a ştiam dinainte toate lecţiile la citire, gramatică, istorie, geografie, naturale, fiindcă citeam cu sete manualele unui coleg din vecini, mai mare cu două clase, Victor Călina. Citeam până şi geometrie… De la biblioteca orăşenească din Petroşani am împrumutat şi citit sute de cărţi: literatură română, rusă şi sovietică, franceză, americană, engleză, maghiară. Pe unele nu le-am mai înapoiat. De mic am ajuns hoţ de cărţi. Ne împrumutam cărţi  şi între noi, colegii, apoi ni le povesteam, le comentam, imitam personaje. Erau primele noastre modele. Iubind atâta cărţile, visul despre care nici nu cutezam să vorbesc era să scriu şi eu, cândva, cărţi. Mai târziu, în liceu, chiar am început să scriu. Ca şi alţii care au ajuns scriitori, compuneam scrisori, le trimiteam mai ales colegilor care se mutaseră în alte oraşe. Îmi exersam stilul – îmi plăcea să scriu „frumos”, povesteam, făceam descrieri, căutam poante, inventam comparaţii, apoi metafore. Poate că de atunci am rămas niţeluş calofil.