– Grigore Vieru, cum aţi descoperit poezia, cum aţi început să scrieţi?
–  Mi-e teamă că o să  repet nişte lucruri. Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din suferinţă şi singurătate. Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 1935, iar în  1946-47 noi am trecut prin mari încercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu tot că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi – eu sunt născut în preajma Cernăuţiului – pleca în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă, iar eu, bolnav fiind şi înfricoşat, fiindcă auzeam că mănâncă om pe om de foame, nu mai puteam să dorm şi în acea singurătate a mea, noaptea, îmi spuneam poveşti. Dar eu nu ştiam multe poveşti, pentru că bunicii şi părinţii mei nu ştiau multe poveşti şi nici nu aveau timp să ni le spună, şi-mi spuneam Capra cu trei iezi, singura poveste pe care o ştiam  în copilăria mea. Dar o spuneam numai până vine lupul la uşă, la fereastră, fiindcă mai departe mă temeam s-o spun, şi mi-o repetam de mai multe ori.