“Ca poet român îi datorez lui Eminescu totul,  aşa cum le datorez părinţilor mei  
această particulară încarnare… “

Adrian Alui Gheorghe: Dragă Cezar Ivănescu, între cuvintele rostite la premierea dumitale, pe 15 ianuarie, la Botoşani, cu Marele Premiu Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”, s-a spus că sunteţi cel mai eminescian poet contemporan. Cum apreciaţi această sintagmă? Cât datoraţi, ca poet român, lui Eminescu?
Cezar Ivănescu: În discursul domniei sale, d-l Laurenţiu Ulici, într-un moment de reală inspiraţie, a afirmat despre mine că sunt singurul poet român care a preluat toate obsesiile eminesciene (discursul integral este publicat în revista Convorbiri literare, numărul din martie de anul acesta). Sintagma are un sens meliorativ şi califică la modul absolut orice creaţie românească. Eu însumi, cu ani în urmă, într-un articol publicat în revista România literară, spuneam că orice creaţie spirituală românească încadrabilă în registrul grav, sublim, poartă fatal pecetea eminescianismului, de la Memorialele lui Pârvan, până la proza fantastică a lui Mircea Eliade, de la vehemenţa lui Iorga şi patriarhalismul lui Sadoveanu, până la poezia lui Lucian Blaga şi Mihai Ursachi. Sintagma, aşadar, e profund onorantă şi, pentru mine, în mod special, are o savoare amniotică, îmi legitimează fiinţa şi îmi justifică existenţa.
Ca poet român îi datorez lui Eminescu totul, aşa cum le datorez părinţilor mei această particulară încarnare: rămân, până la moarte, fiul mamei pe care o invoc, moartă, să-mi răspundă şi acum, cum de a avut inima să mă expulzeze din pântecele ei cald în această lume de jigodii? Sunt născut prin cezariană, de aceea port numele pe care-l port.  
De fiecare dată când mă reapropii de Eminescu, mă îmbolnăvesc, in concreto, şi mă posedă parcă duhul întunecat şi răzbunător al tuturor inocenţilor martirizaţi ai neamului meu, ca un egregor: asta mi se întâmplă de câte ori mai descopăr vreo mărturie autentică despre calvarul îndurat de Eminescu… Apoi reîncep să citesc opera magnifică… Un autor de mărimea lui Eminescu se parcurge exact cum ai parcurge un mare templu iniţiatic indian (Barabudur): îl străbaţi o dată la toate nivelurile până atingi “pământul pur” şi apoi te opreşti îndelung la fiecare scenă, la fiecare detaliu şi în fiecare regăseşti amploarea şi viziunea ansamblului. De aceea a insistat atât de mult Noica să se publice integral caietele eminesciene şi, cum m-a încredinţat d-l Ministru, Ion Caramitru, anul acesta vom vedea realizat visul lui Noica. Am spus-o şi în 1989, o spun şi acum: la zece ani, o dată, simt nevoia să-l recitesc pe Eminescu integral şi fiecare nouă lectură este o aventură uimitoare; îl recitesc pe Eminescu surprins de fiecare dată, cu senzaţia descoperirii unui autor total necunoscut.