Iată un roman pe care mi-ar fi plăcut şi mie să-l scriu: Beatles (Ed. Univers, 2008, Colecţiile Cotidianul). A făcut-o, însă, înaintea mea, norvegianul Lars Saabye Christensen şi, într-un fel, îl invidiez pentru idee (dar mă şi consolez că, pe o temă similară, a scris Dumitru Ungureanu o nuvelă, Prunele electrice, de un pitoresc nebun). În pofida titlului, protagoniştii cărţii NU sînt membrii celebrului grup muzical pop-rock, ci patru puşti din Norvegia care visează să-şi înfiinţeze o formaţie proprie şi care, ca fani ai idolilor din Liverpool, îşi zic între ei, în joacă, Paul, John, George şi Ringo. În fapt, romanul e o frescă socială a anilor şaizeci, o radiografie a schimbărilor de mentalitate şi de sensibilitate produse în deceniul şapte al secolului douăzeci, la care grupul The Beatles a contribuit în mod direct, în întreaga lume. Dacă eu însumi, astăzi, pot scrie eseuri despre modernism, postmodernism, intertext şi alte chestii de-astea sofisticate, totul porneşte de la faptul că, atunci, în anii propriei adolescenţe, m-am apucat să învăţ engleza din dorinţa irepresibilă de a înţelege textele cîntecelor grupului The Beatles, la fel ca şi protagoniştii romanului (iar ulterior, dacă tot deschisesem ochii în alt spaţiu cultural, am trecut şi la lecturi mai… heavy metal). Şi eu am vibrat cu ei, cu Bob Dylan, cu Rolling Stones şi The Doors, iar mai apoi cu psihedelicii, cu Pink Floyd mai ales, şi eu am lăsat-o  pe prietena mea de atunci, la cinema, cu buza umflată (nu-i vorbă, m-au lăsat şi altele pe mine!), fiindcă eram extrem de interesat de ceea ce se petrecea pe ecran, în Blow-up-ul lui Antonioni (adaptare liberă după o povestire de  Julio Cortázar, în care apar şi cei de la The Yarbirds; devenit clasic, filmul poate fi urmărit azi la televizor, pe canalul TCM).