E-n firea lucrurilor ca părinţii să fie îngropaţi de către copii. Dar nu este în firea lucrurilor ca părinţii să-şi îngroape copiii. Însă, uneori, Dumnezeu întoarce roata vieţii şi-i lasă pe unii părinţi să-şi plângă durerea şi să-şi ia rămas-bun de la lumina ochilor lor.
Aşa a fost şi duminică, 13 aprilie 2008, într-o zi frumoasă şi călduroasă ca sufletul lui, când doi părinţi şi-o soră nu mai aveau lacrimi de cât plânseseră. Copilul şi fratele lor, colegul nostru, Narcis Gherghina, a plecat să scoată o revistă de istorie în lumea stelelor. A plecat să-şi întâlnească profesorul, pe Valeriu Dobrinescu, pe ceilalţi istorici prezenţi în cartea veşniciei.
Narcis Gherghina nu a murit. Narcis, aşa cum spunea şi preotul la înmormântare, doarme. Somnul veşniciei. Narcis nu a murit, Narcis trăieşte prin ceea ce a făcut. A lăsat, vorba lui Arghezi, „un nume adunat pe-o carte”. Cartea sa, scrisă la 23 de ani, „Istoria bombardamentelor americane asupra fostelor judeţe Argeş şi Muscel”,  revista sa: „Restituiri Piteşti”. Relansată, muncită, gândită de el, de la prima la ultima filă.
A iubit istoria mai mult decât propria viaţă, a absolvita Facultatea de istorie a Universităţii din Piteşti, promoţia 2002, cursurile de masterat ale Universităţii din Craiova (2002-2004).
A făcut cercetare. A stat ani de zile în redacţii ale revistelor istorice, ale Arhivelor Militare. A trăit pentru istorie. Şi avea să fie unul dintre cei mai mari istorici ai ţării. Dar a avut neşansa să se îmbolnăvească. A sperat până în ultima clipă, a suportat două transplanturi şi alte intervenţii chirurgicale, injecţii, perfuzii, tratamente. Dar a sperat. Speranţa moare ultima. Şi a murit o dată cu Narcis.
S-a născut într-o zi de toamnă, a plecat într-o zi de primăvară. A fost condus pe ultimul drum de familie, de prieteni, de colegii de la Centrul Cultural Piteşti. A fost şi a rămas un istoric al clipei. Al clipei care ne învaţă a muri puţin câte puţin.