S-a dus hanul, s-au dus bolţile şi magherniţele, s-au dus prăvăliile, pivniţele, s-a dus tot. În acest fel îşi argumentează Hagi Teodoraky1) amintirile negustoreşti urmărind de-a lungul timpului cum evoluţia negustorilor şi a activităţilor acestora se suprapune cu economia românească.
Întregul comerţ din trecut se făcea de către negustori angrosişti printre care documentele ni-i amintesc pe Băltăreţu, Hagi Stoica, Pipolo, Hagi Panteli, Iordăchiţă Toncovici şi Hagi Teodoraky. Începuturile vieţii negustoreşti au fost grele, în special din cauza invidiei şi a jignirilor aduse de boieri acestei noi clase sociale care se îmbogăţea şi care încerca să imite boierimea. Observând această stare de fapt, negustorimea, fiind tratată ca o clasă inferioară, mulţi negustori au preferat să îşi trimită fiii la studiu în străinătate, dorind să facă din ei oameni de stat, nesupuşi bunului-plac domnesc. Acesta este unul dintre motivele pentru care comerţul românesc a intrat sub influenţa străinilor în partea a doua a secolului al XIX-lea.
Paginile de istorie a comerţului românesc nu sunt numai surse foarte importante pentru a creiona date şi realităţi statistice despre rute comerciale, preţuri şi liste de produse2) sau informaţii despre tipurile de activităţi practicate şi relaţiile dintre negustori. Ele ne ajută uneori să redăm prezentului figurile unor mari negustori români. Unul dintre aceştia este Tudor Hagi Teodorache ale cărui prăvălii, umbrare şi magherniţe erau amplasate în jurul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Bucureşti. Din cauza incendiului din 1847, marfa sa a ars în întregime, inclusiv cea din depozit. Angrosiştii din Lipsca, aflând de incendiul din Capitală, şi-au trimis reprezentanţi la Bucureşti pentru a învoi de la plăţile obligatorii pe cei afectaţi de evenimentul neaşteptat. Printre aceştia şi Hagi Teodoraky care avea obiceiul ca, la vremea mesei de prânz, să îşi bea ţuiculiţa la vestitul cârciumar Smarandache. Nimeni nu avea suficient curaj să îl întrerupă pe negustor din ritualul său, motiv pentru care contabilul îl aşteptă să se întoarcă şi îi comunică sosirea reprezentanţilor din Lipsca şi motivul venirii lor. Negustorul român, primind informaţia că dispune de suficienţi bani ca să achite datoria, dispune să se realizeze plata, menţionând că ei nu sunt de vină pentru apariţia focului şi întrebând dacă mai pot beneficia de acelaşi credit şi în viitor. Impresionaţi de gestul făcut de Teodoraky, reprezentanţii din Lipsca îi răspund că de câte ori va avea nevoie să vină şi să ridice întregul oraş 3).
Imaginea negustorului român poate fi completată şi prin faptul că românii care mergeau la Lipsca întreţineau pe cheltuiala lor o biserică românească în care slujea părintele Valerian. Legătura dintre negustori şi religie se poate observa şi din faptul că fiecare breaslă 4 avea un patron şi un praznic: tabacii (Sf. Nicolae, la Biserica „Sf. Nicolae” din Broşteni), brutarii (Sf. Petru şi Pavel, la Biserica Bradu-Stoica), cojocarii (Sf. Ilie, la Biserica „Sf. Gheorghe Nou”), braşovenii (Sf. Dumitru, la Biserica Vergului), lumânărarii (Sf. Andrei, la Biserica „Sf. Niculae-Şelari”) etc.
Dintre negustorii5) de la sud de Carpaţi putem enumera, începând cu birtaşii, pe Cristodor, grec la origine, în ale cărui săli de mâncare se gătea de obicei după reţete orientale; pe Stavri, un alt grec, în al cărui birt se gătea şi bucătărie vieneză; pe Constantin şi Iordache Ionescu, români din satul Ciochina-Ialomiţa, care găteau bucătărie românească la preţuri mici, în special mititei şi fleici; birtul francez al lui Hugues, foarte la modă, cu bucătărie franceză; birtul vienez al lui Strobel, cu prăjituri cu ştrudele şi puii prăjiţi cu mazăre; birturile Encahe, Petrovici şi Colaro (vestit pentru mâncărurile de post şi orientale), precum şi plăcintăria de la „Sf. Nicolae”.
Şi cum nu e de ajuns doar să mănânci, e nevoie şi de băutură, cârciumile cunoscute ale Capitalei erau cele ale lui Cârnu, Silivestru şi Zissu (unde se mai găseau vază, cârnaţi, dar şi carne de vânat când era sezonul – prepeliţe la capac). În afara Capitalei, în memoria celor care au ajuns pe acolo a rămas birtul lui Potcovă de la Ploieşti.
Demnă de menţionat este şi plăcerea pe care românii o aveau pentru consumatul cafelei, al tutunului şi al dulceţurilor. Motiv pentru care în Bucureşti existau atât cafenele occidentale, cât şi turceşti. Acestea din urmă se deosebeau de primele prin absenţa jocurilor de biliard, precum şi printr-o simplitate mai mare. De fiecare dată actul social al servitului de cafea era însoţit de consumarea de tutun. Dotate cu bănci late şi acoperite cu rogojini, perne sau covoare pe care consumatorii stăteau turceşte, aceste locaţii erau animate deseori de jocuri de şah şi cărţi şi de cântecele si dansurile ţiganilor şi lăutarilor. Aceste localuri publice unde se putea servi cafeaua şi fuma o pipă de tutun erau mai degrabă destinate păturilor sociale mai sărace, boierii bucurându-se de aceste obiceiuri în intimitatea propriilor locuinţe şi la diversele baluri şi dineuri la care participau.
Trecând de la cafea la dulceaţă şi mai exact la arta cofetăriei, putem aminti pe cofetarii Giovani şi Iorgu Constantinescu, apoi localurile de high-life Fialcovsky şi Capşa. Printre cele mai mari băcanii au fost firmele Cotadi. Tabacovici şi Simonide, Athanasiu & Moroeanu, Martinovici & Assan, Filianu şi Ionescu, precum şi băcănia lui Păun Popescu care ajunge de la comerţ cu fructe la unul cu vin şi la comercializarea de icre negre (aduse de nepotul său din Rusia). Dintre braşoveni, se pot menţiona I.G. Manu, Vasile Ştefan şi Oghidan. Acestor enumerări li se pot adăuga şi altele cuprinzând diverse aspecte ale vieţii cotidiene româneşti: brutarii, pescarii, croitorii, grădinarii, birjarii, curelarii, fierarii, blănarii, bijutierii, căldărari, tutungii, frizeri etc. Odată cu trecerea timpului, meşteşugurile se dezvoltă, se produc transformări sociale şi asistăm la apariţia unor industrii precum cele ale cărămizii, morăritului, tăbăcăriei, clopotelor, postavului, berii, spirtului, mătăsii, zaharinei, hârtiei, tipografiei şi la creşterea importanţei unor îndeletniciri precum medicina, arhitectura, ingineria, teatrul, pictura etc.
Modernizarea ţării a dus încetul cu încetul la dispariţia unor practici care fuseseră folosite pe durate foarte mari de timp. Introducerea canalizării în Capitală a dus la dispariţia sacagiilor. Strigătul lor prin care îşi anunţau prezenţa nu avea să mai fie auzit şi butoiaşul pe două roţi (sacaua) trase de un cal avea să devină istorie. Din categoria aceasta a negustorilor ambulanţi mai făceau parte tolbaşii care umblau cu mărfuri prin sate (mai târziu, tolba a fost înlocuită cu o căruţă) şi vindeau aţă, ace, stofe de rochii etc.; rahagiii turci care îşi vindeau zaharicalele pe ouă; zarzavagiii bulgari care primeau la schimb de la sătenii români făină, mălai, fasole. Frigul îi aducea pe străzile oraşelor pe vânzătorii de castane calde (le încălzeau pe o sobă cu cărbuni încinşi), pe negustorul de warme-wurst dotat cu o sobă pe care o folosea pentru a încălzi apa în care fierbea cârnaţii şi pe cel de salip (ceai). În lumea satului, mai erau zlătarii (ţiganii care se ocupau cu căutarea aurului de pe apa Buzăului) şi meşterii ţigani care făureau şi reparau broaşte, lacăte, lopeţi, făraşe, toporaşe, copăi, linguri, făcăleţe etc. Cu toţii au rămas în trecut şi odată cu ei şi medicina băbească din satele româneşti.
Nu dorim însă a încheia incursiunea în lumea negustorească a perioadei pe care o studiem fără a puncta şi aspectele mai puţin plăcute ale acesteia, tocmai pentru că ne interesează aspectul social mai mult decât enumerarea statistică şi punctuală a activităţilor economice. Au existat oameni precum Hagi Teodoraky ale cărui merite le-am evidenţiat mai sus, dar au existat şi oameni care nu întotdeauna au făcut cinste meseriei de negustor: au înşelat clientul, statul, au practicat îndeletniciri care corespundeau altei meserii etc. Pentru a exemplifica, amintim anaforaua marelui agă din 24 august 1801 prin care se interzicea băcanilor să mai vândă cârnaţi în detrimentul simigiilor, pentru a nu risca să se producă incendii şi pentru că nu au toate cele necesare operaţiunii6); jurnalul sfatului administrativ al Ţării Româneşti din 9 aprilie 1834 privind reglementarea activităţii telalilor din Bucureşti – se stabileau modalităţile prin care se putea accede la o asemenea îndeletnicire, evitând ca oameni nepregătiţi să o practice aducând astfel prejudicii mari breslei acestora7); jalba cizmarilor din 10 decembrie 1836 prin care aceştia se plâng de concurenţa neloială a cavafilor8). Mult mai direct şi mai vehement a fost însă Nicolae Filimon care în dedicaţia romanului său Ciocoii vechi şi noi scrie următoarele:
De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare…9)

NOTE
1) Hagi Teodoraky, Amintiri din trecutul negustoresc…, Bucureşti, Editura Do-minor, 2003.
2) Vl. Diculescu, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti. 1800-1848, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970, pp.134-147.
3) Hagy Teodoraky, op. cit., pp.17-18.
4) Pentru mai multe informaţii pot fi consultate şi documentele publicate de Vl. Diculescu, op.cit., referitoare la statutul breslelor din Ţara Românească: statutul breslei bărbierilor din Bucureşti (25 iulie 1805), pp. 149-150; hrisovul breslei tabacilor din Ploieşti (ianuarie 1826), pp. 150-155; statutul breslei lăutarilor din Ploieşti (decembrie 1832), pp. 155-157; statutul breslei grădinarilor zarzavagii din Craiova (13 decembrie 1843), pp. 157-158; statutul breslei pescarilor din Caracal (4 decembrie 1845),pp. 158-160.
5) A se vedea mai in detaliu Hagi Teodoraky, op. cit., pp. 49-56.
6) Vl. Diculescu, op. cit., pp. 160-161.
7) Ibidem, pp. 161-162.
8) Ibidem, pp. 164-165.
9) Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti, Editura Vox, 2007, pp. 5-6.