Primele legiuiri moderne, expresii prin conţinutul lor ale perioadei de tranziţie de la tradiţional la modern, au fost Regulamentele organice, adoptate în vremea ocupaţiei ruse a Principatelor (1828-1834) şi puse în practică în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova.
Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au meritul de a fi contribuit la modernizarea oraşelor româneşti, în special ale capitalelor de judeţ, cum era cazul şi al Piteştiului.
Modernizarea oraşelor era iniţiată prin organizarea unor servicii publice de strictă necesitate (pompieri, alimentare cu apă, serviciile medical şi farmaceutic, de stare civilă), igiena publică (cimitirele şi industriile insalubre sunt scoase în afara oraşelor).
O organizare sistematică a oraşelor din Principatele Române începe însă odată cu perioada regulamentară, inaugurată în Ţara Românească prin domnia lui Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) şi apoi continuată, după demisia primului domnitor, de Gheorghe Bibescu (1842-1848).
În continuare voi prezenta aspecte ale vieţii cotidiene, ale problemelor cu care s-au confruntat şi cărora le-au căutat soluţii bărbaţii aleşi să conducă oraşul între 1834 şi 1914.
Până în 1860, cercetarea documentelor arhivistice a fost îngreunată de folosirea alfabetului chirilic pentru redactarea înscrisurilor oficiale. Parcurgerea rezumatelor unor asemenea documente reuşeşte să creioneze tabloul problemelor din epocă.
Astfel, în 1834 erau pe ordinea de zi a oficialităţilor organizarea lazaretelor pentru bolnavii de holeră, măsurile împotriva incendiilor şi cumpărarea de case pentru nevoile „maghistratului”. Pe plan edilitar, autorităţile erau preocupate de lărgirea şi alinierea „uliţei” Precista, dar şi de asigurarea condiţiilor materiale pentru buna desfăşurare a învăţământului1).
În 1835 se înregistrează un ordin al prefecturii care interzice practicarea medicinii empirice2) şi sunt luate măsuri împotriva negustorilor care vând zarzavaturi stricate, acelor care vând carne la preţuri mai mari decât cele stabilite, dar şi împotriva… porcilor care sunt lăsaţi liberi3). De asemenea, nu lipsesc măsurile referitoare la dotarea cu mobilier a şcolii din oraş şi cele pentru înfrumuseţarea oraşului prin lărgirea străzilor, construirea de cişmele şi se fac eforturi pentru angajarea unui doctor4).
În anul 1836, ocârmuirea judeţului Argeş era preocupată să găsească bani pentru construirea unei şcoli proprii, să aşeze casele „la linie” conform prevederilor Regulamentului organic, să construiască trotuare în Piteşti, dar şi un pod peste Argeş, pentru stabilirea legăturilor cu localitatea Câmpulung (cel vechi fusese distrus de ape)5). Pentru sănătatea locuitorilor se interzicea consumul şi comerţul cu fructe crude şi erau luate măsuri pentru păzirea câinilor turbaţi6).
Documentele din 1837 din Fondul Ocârmuirea Judeţului Argeş relevă preocupări pentru stabilirea străjii de noapte în Piteşti, aducerea de piatră cubică pentru pavarea străzilor, vânzarea pâinii şi procurarea lumânărilor pentru iluminat, articole de primă necesitate pentru orice piteştean7).
Din studierea fondului Primăriei Piteşti, imaginea asupra vieţii cotidiene este întregită prin descoperirea eforturilor pe care le făceau oficialităţile oraşului pentru aprovizionarea cu pâine şi carne la preţuri fixe prin contracte stabilite de comună cu brutarii şi măcelarii din oraş. De asemenea, continuă preocuparea pentru amenajarea unui spital în Piteşti, pentru regularizarea Argeşului şi pentru prevenirea incendiilor8).
Pentru anul 1838 am reţinut listele lunare cu preţurile produselor de pe piaţa oraşului. Enumerarea acestor produse reflectă intensa viaţă comercială a urbei. Preţurile se fixau pentru: grâu, vite, păsări, piei, unelte, poame, vinuri, rachiuri, lemne, produse industriale. De asemenea, se fixau şi preţurile zilei de lucru pentru lucratul pământului9). La nivelul ocârmuirii era în desfăşurare evidenţa populaţiei, alcătuindu-se „listele cu cei ce intră şi ies din oraş”, precum şi acţiunea de măturare a coşurilor din judeţ pentru evitarea incendiilor10). De asemenea, o preocupare nelipsită a oficialităţilor este asigurarea hranei şi a sănătăţii deţinuţilor, în fiecare an existând un raport despre această situaţie.
Anul 1839 înregistrează un număr mare de iniţiative locale pe linia înfrumuseţării oraşului. Acestea
vizau: sistematizarea oraşului, iluminarea străzilor şi întreţinerea felinarelor, numerotarea caselor, închi­ri­erea unui local pentru poliţie, înfiinţarea barierelor oraşului, abonamente la ziare şi reviste11). În acest an Piteştiul avea deja un doctor, pe Iosif Beneş care reclamase primarului că ucenicii de la spiţerie lucrează fără niciun control asupra medicamentelor12).
În atenţia oficialităţilor piteştene se găseşte în 1840 şcoala: se închiriază localul şcolii, pentru că nu dispunea de local propriu, se cumpără mobilier şi se achiziţionează cărţi pentru bibliotecă, precum şi o hartă a Ţării Româneşti pentru Şcoala Naţională din oraş, realizată ca urmare a dispoziţiilor Regulamentului Organic13).
Cea mai importantă iniţiativă în domeniul şcolii a fost cumpărarea de către primărie, în 1840 a unui teren de la polcovniceasca Anica Enghel, pentru şcoala publică din oraş14).
Reconstituirea vieţii cotidiene în Piteşti pe baza documentelor arhivistice este îngreunată pentru faptul că, din „fondul Prefectura (Ocârmuirea) Argeş lipsesc cu totul dosarele pentru anii 1840-1863; 1866; 1868-1875; 1877-1881; 1882-1896; 1898 şi 1900-1913. De asemenea, din „fondul Primăria Piteşti” lipsesc anii 1848-1855.
Aceste fonduri au fost distruse fie în timpul ocupaţiei germane din anii 1916-1918, fie în timpul ocupaţiei ruse începute după „revoluţia de eliberare naţională şi socială” începute la 23 august 1944. Astfel, istoria judeţului şi a oraşului a suferit o grea pierdere, prin dispariţia unor dosare din perioade fundamentale ale istoriei noastre: revoluţia paşoptistă, Războiul de Independenţă şi începutul sec. al XX-lea.
În deceniul cinci al sec. al XIX‑lea se impunea modernizarea infrastructurii, a drumurilor. Pentru acest lucru, oficialităţile de atunci au găsit o măsură inedită – preluată şi în zilele noastre – anume contribuţia de şase lei a patentatarilor (a negustorilor şi meşteşugarilor care plăteau impozit) din oraş pentru îmbunătăţirea drumurilor. Tot în 1856, pentru a se stopa conflictele cauzate de nerespectarea hotarelor diferitelor proprietăţi, se hotărăşte stabilirea de demarcaţie împrejurul oraşului şi înfiinţarea barierelor15).
Războiul Crimeii se încheiase în 1856; Piteştiul încartiruise soldaţi austrieci (1854-1856) şi în 1856 au început să apară reclamaţii care vizau repararea caselor ocupate de trupele austriece16).
În anul Unirii Principatelor, pe plan edilitar, oficialităţile locale erau preocupate de problema apei potabile, de întocmirea planului oraşului, pentru care a fost angajat un inginer austriac, şi se plantează arbori pe strada Podului17).
După ce în 1858 se discutase despre necesitatea înfiinţării unei grădini publice în oraş, în 1859 se înfiinţează telegraful în Piteşti şi, în anul următor, poşta18).
Anul 1860 este unul cu proiecte ambiţioase, de mare importanţă nu numai pentru piteşteni, ci şi pentru argeşeni, în general. Astfel, Consiliul comunal discută despre găsirea unui teren pentru spitalul orăşenesc, despre construirea unei şcoli de fete, precum şi despre concesionarea unor terenuri pentru construirea căilor ferate19). Între timp, continuă în Piteşti demolarea clădirilor insalubre, se înfiinţează o unitate industrială (Fabrica de oţet a lui Scarlat Tor) şi se înfiinţează un birou de asigurări împotriva focului, al societăţii „Phoenix”20).
În 1864 se înmulţesc legile care vizează organizarea oraşelor. Astfel, se înfiinţează Garda Naţională, se adoptă o Lege a comunelor şi se prevede obligativitatea preoţilor ortodocşi de a-şi oferi serviciile religioase tuturor cetăţenilor. De ase­menea, sunt stabilite noi reguli pentru registrele de stare civilă, aflate în mare neorânduială, care trebuiau păstrate atât de către preot, cât şi de către primar. Funcţionarii primesc şi ei un cod de sarcini şi obligaţii precise şi se instaurează con­tro­lul sanitar al alimentelor ce se vând pe piaţa oraşului.
Procesul de reorganizare a şcolii româneşti, implicit a celei piteştene, este vizibil în 1866. Dintre documentele cercetate, am selecţionat o Listă a elevelor care frecventează Şcoala de fete din oraşul Piteşti, înaintată primarului la 20 ianuarie 1866, de către institutoarea Elisa Veldini. Este un tablou social, etnic despre societatea piteşteană la jumătatea sec. al XIX-lea, la scurt timp după reformarea învăţământului românesc.
Profesiunile părinţilor sunt din cele mai diverse: croitor, preot, băcan, cârciumar, grădinar, căldărar, pescar, simigiu, tutungiu, bărbier, in­giner, deputat, cizmar, cojocar, giu­vaiergiu, franzelar, cojocar gros, canaf, „ferar”, brutar, hangiu, spiţer, tabac, cofetar, amploiat, grefier, braşovean, cojocar subţire, preot de ţară, staroste de poştă austriac, pro­prietar, rotar, comisar, avocat, lânar, ofiţer, căpitan de poşte, frânghier, zugrav, cântăreţ, bragagiu, cherestegiu, povarnagiu.
Diversitatea meseriilor, de la cele lucrative (diverşi meseriaşi) la servicii, funcţionari ai statului reflectă intensa viaţă economică ce se desfăşura în Piteşti la jumătatea secolului al XIX-lea.
Naţionalitatea elevelor este şi ea relevantă pentru aspectul cosmopolit al oraşului, dar şi despre spiritul de toleranţă al locuitorilor Piteştiului. Cele mai multe eleve erau românce, dar se înregistrau (din totalul de 280 de eleve): şase, de naţionalitate ungară, cinci, evreice, cinci, bulgăroaice, patru eleve de naţionalitate germană şi câte două eleve de naţionalitate armeană, greacă şi romă21). Aşadar, aproape 10% din numărul elevelor aparţineau altor naţionalităţi, ceea ce atestă faptul că economia Piteştiului era prosperă, atră­gând diverşi meseriaşi, neguţători care se stabileau în oraş.
Prosperitatea oraşului este atestată şi de eforturile de modernizare ale acestuia: în 1871 este terminată grădina publică şi se construieşte bulevardul. De asemenea, au loc cumpărări şi exproprieri de terenuri pentru utilitate publică22).
În 1872 se realizează planul arhitectural şi se stabileşte terenul pentru localul primăriei, se deschide strada care face legătura dintre Târgul din Vale şi piaţa oraşului, se înfiinţează serviciul de statistică şi se deschid noi artere de circulaţie în 187323). În 1874 continuă exproprierile pentru calea ferată, iar în 1875, se înfiinţează o linie telegrafică24).
Anul 1877, anul izbucnirii Războiului de Independenţă, cunoaşte şi el o activitate foarte intensă la nivel edilitar. Se construiesc cuptoare pentru fabricarea pâinii necesare armatei, se repară ceasurile publice din oraş. Luarea unor măsuri pentru igienizarea oraşului şi prevenirea unor epidemii se impunea cu necesitate în condiţiile aglomeraţiei umane din acel an (pe lângă locuitorii obişnuiţi erau încartiruite trupe ale armatei române şi ruse la care s-au adăugat, pentru scurt timp, şi câteva mii de prizonieri turci). Printre măsurile de igienă se numără: mutarea magherniţelor în piaţa oraşului, întreţinerea fântânilor de utilitate publică, înfiinţarea cimitirului oră­şe­nesc şi interzicerea înmormân­tă­rilor la bisericile din oraş, iluminatul public25).
Măsuri profilactice pentru combaterea holerei s-au înregistrat în 1866, recomandate de prefect: „holera există şi seceră grozăvii în cea mai mare parte în România de dincolo de Milcov”26).
Măsurile împotriva holerei erau recomandate de directorul general al serviciului sanitar, doctorul Polizu, şi constau în: vizita preventivă a medicului, salubritatea oraşului. În articolul 1 al recomandărilor apărute în „Monitorul Oficial” nr. 182/1865 se spunea: „oamenii care trăiesc regulat, care se culcă devreme, care nu mănâncă cărnuri, peşte şi poame crude, ci bucate fierte, calde, în câtăţime moderată, care trăiesc în case luminate şi bine aerisite sunt mai puţin expuşi la holeră”. Primele măsuri până la venirea medicului erau prezentate în articolul 10: „bolnavul cată să se culce în pat şi să-şi puie pe pântece muştar sau foi de tutun muiate în rachiu şi presărate cu piper şi în urmă cărămizi calde ori alte oblojituri calde şi să i se dea să bea ceai de ismă ori cafea cu rachiu ori cu rom, ori ceai rusesc cu rom. Bolnavul să se acopere bine, ca să asude”27).
Preocuparea constantă, aproape obsesivă a autorităţilor piteştene este modernizarea, înfrumuseţarea oraşului, sporirea confortului şi siguranţei locuitorilor. Astfel, în 1881 se înfiinţează în Piteşti un birou pentru bursă, iar în 1882 se caută soluţii pentru aprovizionarea cu apă prin introducerea de conducte; în 1883 se cumpără un local pentru construirea unei cazărmi pentru pompieri28).
Pentru că fondurile pentru lucrările edilitare nu ajung, primăria recurge la împrumuturi contractate la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Împrumuturi au fost făcute în 1882 – 300 000 de lei, în 1886 – 300.000 de lei, în 1891 – 100.000 de lei şi pentru 1898 – s-a propus un împrumut de 2.000.000 de lei. Împrumutul din 1886 era destinat pentru clădirea unui palat de justiţie29).
În Piteşti s-au construit edificii publice noi. Astfel, în august 1884 erau clădiri noi, asigurate de societatea „Dacia Română”: Palatul Şcolii publice din Bulevardul Elisabeta şi strada Egalităţii, precum şi halele din Piaţa Sf. Gheorghe30).
Alte probleme erau legate de exproprierile pentru deschiderea străzii Oborului şi pentru internarea într-un azil a Zincăi Rădulescu, infirmă.
Primarul Eftimie Ionescu (ales la 22 aprilie 1898) arăta în şedinţa din 5 decembrie 1898 că preocupările sale sunt realizarea unor „îmbunătăţiri indispensabile”, precum: „introducerea apei de care oraşul este cu desăvârşire lipsit, pavarea străzilor principale cu piatră cubică şi iluminarea cu electricitate”31). Pentru că primăria nu dispunea de fondurile necesare, Eftimie Ionescu propune un împrumut de două milioane de lei de la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pe perioadă de 30 de ani şi cu o dobândă de 5%. Din suma rămasă, de 1,5 milioane lei, se propuneau următoarele îmbunătăţiri:
1. „introducerea apei într-un oraş ca Piteşti, cu o populaţie de 15.000 de locuitori, din puţul forat deja”;
2. „construirea a două localuri de şcoli primare (de fete şi de băieţi) după planurile-tip alcătuite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice”32); 3. „pavarea cu piatră cu­bică a străzilor principale”; 4. „con­struirea unui obor sistematic pentru vânzarea râmătorilor, pentru că în fiecare an se dezvoltă acest negoţ”; 5. „exproprierea în vederea prelungirii bulevardului „Carol” către cimitirul ortodox şi lungirea Grădinii publice spre palatul administrativ”; 6. „construirea unui local de teatru”33). Unele proiecte s-au realizat, altele au întârziat până după Al Doilea Război Mondial (teatrul orăşenesc).
Anul 1900 este un an de criză financiară (primar este G. Hagiescu). Pentru redresarea bugetului se fac economii (se reduc salariile funcţionarilor), primarul având în vedere totuşi să nu se dezorganizeze serviciul oraşului34). Preocuparea majoră era şi în acest an „găsirea unei societăţi care să se angajeze cu toată lucrarea de a aduce apă în oraş”35). Chiar dacă este criză financiară, primăria Piteşti contribuie cu un fond de 200 de lei pentru ridicarea unei statui de bronz pentru poetul Vasile Alecsandri, la cererea primăriei Iaşi36) (în 1890, primăria Piteşti contribuise cu un fond la ridicarea unui bust al poetului Mihai Eminescu pentru mormântul acestuia din Bucureşti).
Criza financiară continuă şi în 1901, primarul vorbind de „încasări slabe din cauza crizei actuale”, în şedinţa din 3 mai 1901 şi nu se aprobă conversiunea vechilor datorii din 1882 şi 188637). Printre economiile realizate de comună se numără suprimarea a patru posturi de sergenţi de la serviciul poliţiei administrative pentru a se înfiinţa două posturi de agenţi sanitari care să „ia măsurile necesare la asanarea oraşului, întrucât la Constantinopol s-a ivit un caz de ciumă bubonică”38). Criza financiară este generalizată şi la nivel de ţară, pentru că Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice suprimă subvenţia de 1.712 lei şi 30 de bani pentru bisericile din oraş39). Economii se fac şi în ceea ce priveşte sărbătorirea zilei de 10 mai: în anul 1900 se alocaseră din bugetul local 250 de lei pentru focul de artificii din grădina publică, iar pentru 10 mai 1901 doar 150 de lei40).
În 1902, economia oraşului se redresează ceea ce se reflectă şi la nivelul cheltuielilor dedicate zilei de 10 mai, când sunt cumpărate „drapele şi lampioane” şi sunt lucrate „pe pânză transparentă tablouri care reprezintă familia regală, cu diferite inscripţii istorice”41). Şi anul 1902 se confruntă cu o serie de dificultăţi. La 28 noiembrie, primarul cere consiliului suplimentarea bugetului pri­măriei cu cel puţin 1.500 de lei, pentru a veni în ajutorul săracilor cu ocazia sărbătorilor Crăciunului, „în timpul unei ierni aşa de grea ca această”. Un consilier îi atrage atenţia primarului să fie „cât se poate de restrâns”, căci, „dacă am căuta ca să dăm ajutoare suficiente de trai tuturor săracilor din oraş, nu ne-ar ajunge poate nici 20.000 de lei”42). Aşadar, Piteştiul, la începutul secolului al XX-lea, avea şi foarte multe persoane paupere, cele mai multe singure, invalide sau bătrâne.
Cercetarea documentelor de arhivă din perioada amintită (1834-1914) ne descoperă, pe de o parte, un oraş strălucitor, care petrece la cele mai luxoase săli, iar pe de altă parte, un oraş al săracilor, insalubru, supus nevoilor de tot felul şi care abia reuşeşte să supravieţuiască, ape­lând la Fondul Milelor sau la alte ajutoare din partea primăriei. Imaginea oraşului sărac transpare foarte plastic dintr-un document al epocii43). Se specifică în document: „În privinţa caselor şi bordeielor umede şi rele de locuit, agenţii sanitari să facă vizite cât de des acestor case şi bordeie şi să îndemne pe locuitori a le curăţi şi a le aerisi zilnic; asemenea case şi bordeie după regulamentele comunale, nu mai sunt permise a se construi; însă cele actuale nu se pot dărâma, ci trebuie să aşteptăm ca desfiinţarea lor să se facă treptat şi după mijloacele proprietarilor lor”44).
Condiţiile de locuit, mai ales în casele închiriate, lăsau întotdeauna de dorit. Astfel, în 1891, dintr-un raport al poliţaiului local, aflăm că localul de cazarmă închiriat de primărie pentru locuinţa gardienilor de noapte este „cu neputinţă a se locui din cauza igrasiei şi a întunericului, astfel încât în fiecare zi se îmbolnăvesc 2-3 oameni”45). În 1898, un consilier arată că oraşul este „în o stare de murdărie revoltătoare”, acu­zându-l pe primar de proasta administraţie46).
În 1910, mai mulţi locuitori îl reclamă primarului pe un vecin al lor pentru tulburarea liniştii publice. Se arată în reclamaţie47): „un evreu cu numele de Zamfir Şerman, de meserie dogar, din str. Sf. Vineri nr. 6, prin meseria lui sgomotoasă, ne turbură în continuu liniştea de la orele 5 dimineaţa şi de multe ori până la orele 9 şi chiar 11 noaptea, în aşa măsură încât noi, vecinii, am ajuns la culmea răbdării toleranţei şi indulgenţei. Pentru acest meseriaş nu există nici duminică, nici sărbători, căci, în sărbătorile evreieşti pune de lucrează români, iar în cele româneşti lucrează el cu fiul său”. Pentru asigurarea confortului cetăţenilor Piteştiului în afară de linişte, esenţial era şi iluminatul public căruia i se caută diverse soluţii de către Consiliul comunal. În 1901, acesta admite propunerea inginerului Dimitrie Dima din localitate de a instala în Grădina publică „11 lămpi sistem Washington, cu preţul de 350 de lei lampa, cu un singur rezer­voar”, precum şi stâlpii aferenţi, de la 1 aprilie 190148).
În 1910, Banca Populară din Piteşti anunţă primăria că a instalat o uzină electrică pentru iluminarea localului său de pe str. Doamna Bălaşa nr. 55 şi se oferă să dea lumină electrică din „prisosul de forţă”, cu condiţia obţinerii autorizaţiei pentru „conductele aeriene peste străzi”. Curentul era produs cu ajutorul unui „motor de benzină, sistem Korting de 14 cai-putere şi ajungea pentru 500 de lămpi incandescente”49). Tot în 1910 se producea gheaţa artificială pentru pescari, cofetari, restaurante50).
Un alt element de modernitate îl constituia, la sfârşitul sec. al XIX-lea, telefonul. Şi piteştenii beneficiază de această invenţie a lui J. Graham Bell. De la 13 mai 1890 se aprobă de către Consiliul comunal întinderea unui fir telefonic pe stâlpi de zece metri înălţime, de la gară la Târgul din Afară, pe străzile Tabaci, Sf. Vineri şi Brătianu51).
În 1898 se construieşte o reţea telefonică pe o distanţă de 766 de metri şi se instalează şase posturi telefonice la Barierele Poştei, Podului, Niculesei, la Comisariatul din piaţă, Percepţia din Târgul din Vale şi Primăria. De asemenea, se mai cerea instalarea unei legături telefonice de la poliţie la cazarma pompierilor, „pentru a se putea da mai cu înlesnire semnalele în cazul de incenduiri”52).
Despre construcţia căii ferate din Piteşti, şi ea un element al modernităţii, există lucrarea „Un secol de activitate feroviară în Argeş” şi nu voi insista asupra acestui aspect.
În 1891 se construieşte calea ferată Piteşti – Curtea de Argeş. Varianta aleasă a fost cea propusă de inginerul Elie Radu53) şi anume construcţia pe marginea râului Argeş şi nu prin oraş (era mai ieftină); cealaltă presupunea răscumpărarea proprietăţilor, limita dezvoltarea oraşului şi supunea piteştenii la accidente54).
Subiectul modernizării Piteştiului în perioada 1834-1914 este deosebit de generos. Pentru economia lucrării am selectat doar unele aspecte sugestive pentru mentalităţile şi viaţa cotidiană din Piteşti în perioada supusă cercetării.

NOTE
1) DGAS, filiala Argeş, fond Prefectura (Ocârmuirea) judeţului Argeş, ds. 84,95,96/1835 şi fond Primăria Piteşti, ds. 7, 23, 54/1835.
2) Idem, fond Prefectura (Ocârmuirea) judeţului Argeş, ds. 70/1835.
3) Idem, fond Primăria Piteşti, ds. 17/1835.
4) Ibidem, ds. 26, 29/1835.
5) Idem, fond Ocârmuirea judeţului Argeş, ds. 53, 75, 77, 99/1836.
6) Ibidem, d. 58 şi 100/1836.
7) Ibidem, ds. 19, 73, 80, 86, 97/1837.
8) Idem, fond Primăria Piteşti, ds. 1, 4, 10, 11, 34/1837
9) Ibidem, ds. 1/1838.
10) Idem, fond Prefectura judeţului Argeş, ds. 15/4838 şi 14/1838.
11) Idem, fond Primăria Piteşti, ds. 14, 15, 19, 20, 23, 25/1839.
12) Ibidem, ds. 29/1839.
13) Ibidem, ds. 13, 30/1840.
14) Ibidem, ds. 32/1840.
15) Ibidem, ds. 13.
16) Ibidem, ds. 1, 2/1856.
17) Ibidem, ds. 36, 38, 46/1859.
18) Ibidem, ds. 47/1859 şi 24/1860.
19) Ibidem, ds. 26/1860, 9, 21/1862.
20) Ibidem, ds. 21, 8, 23, 24/1862.
22) Ibidem, f. 10-20.
22) Ibidem, ds. 19, 24, 25, 26/1871.
23) Ibidem, ds. 15, 25/1872 şi ds. 23, 24/1873.
24) Ibidem, ds. 20/1874 şi ds. 11/1875
25) Ibidem, ds. 28, 29, 20/1877 şi ds. 5, 25, 33, 34, 46/1878.
26) Ibidem, ds. 14/1866, f. 1.
27) Ibidem, f. 5.
28) Ibidem, ds. 32/1881, 17/1882, 10/1883.
29) Ibidem, ds. 19/1890, f. 23.
30) Ibidem, ds.36/1884, f.1, 3
31) Ibidem, ds. 7/1898, f. 78.
32) Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice era Spiru Haret (31 martie 1897-10 aprilie 1899) în guvernul liberal condus de Dim. A. Sturza. La 9 martie 1896 se aprobase de parlament „Legea pentru facerea clădirilor şcoalelor primare şi înfiinţarea Casei şcoalelor” în timpul ministeriatului lui Petre Poni.
33) DGAS, filiala Argeş, fond Primăria Piteşti, ds. 7/1898, f. 78.
34) Ibidem, ds. 16/1900, f. 6.
35) Ibidem, f. 28.
36) Ibidem, f. 56.
37) Ibidem, ds. 3/1901, f. 25.
38) Ibidem, f. 20.
39) Ibidem, f. 23.
40) Ibidem, f. 25.
41) Ibidem, ds. 4/1902, f. 29.
42) Ibidem, f. 55.
43) Documentul este o decizie a Consiliului comunal Piteşti din 1902 referitoare la casele şi bordeiele insalubre.
44) DGAS, filiala Argeş, fond Primăria Piteşti, ds. 3/1901, f. 36, 37.
45) Ibidem, ds. 10/1891, f. 59
46) Ibidem, ds. 7/1898, f. 1
47) Ibidem, ds. 13/1910, f. 23.
48) Ibidem, ds. 3/1901, f. 12.
49) Ibidem, ds. 13/1910, f. 5.
50) Ibidem, f. 12.
51) Ibidem, ds. 19/1890, f. 43.
52) Ibidem, ds. 7/1898, f. 46.
53) Elie Radu (1853-1931), inginer român de prestigiu, născut la Botoşani, dar cu realizări impresionante şi în judeţul Argeş. Astfel, a construit linia ferată Piteşti-Curtea de Argeş şi a clădirilor de gări aferente, gara din Curtea de Argeş fiind o capodoperă. De asemenea a contribuit la sistemul de alimentare cu apă a Piteştiului.
54) Elie Radu a fost profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Construcţii Civile, iar din 1897 preşedintele „Societăţii Politehnica” şi din 1927 membru de onoare al Academiei Române. A proiectat şi realizat 650 km. de cale ferată, şi a creat un stil unic, pur românesc, în construcţia staţiilor de cale ferată. De asemenea, a proiectat şi realizat poduri de şosea din beton armat şi a inovat alimentarea cu apă a oraşelor (inclusiv Bucureştiul). DGAS, filiala Argeş, fond Primăria Piteşti,ds. 10/1891, f. 107.