„Din toate aceste împrejurări, ce nu se află tocmai aşa nicăire, se alcătui chipul frumosului orăşel, grămădit între muncele. Nici sărăcie şi nici risipă, ci o fericită stare de mijloc, harnică si econoamă.” (Nicolae Iorga, 1904)
Care este elementul, simbolul, personalitatea (personalităţile), bran­dul ce personalizează municipiul Piteşti? Ce înnobilează oraşul, care sunt simbolurile pe care un trecător prin urbe să şi le amintească pentru tot restul vieţii? Iată, sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem, dar să găsim şi răspunsuri, răspunsuri cu care trebuie să ne mândrim atunci când suntem întrebaţi despre oraşul nostru în peregrinările noastre prin ţară sau străinătate.
Prima menţiune documentară a Piteştilor datează abia din 20 mai 1388 când, printre daniile făcute de Mircea cel Bătrân ctitoriei sale de la Cozia, figurează şi „o moară la hotarul Piteştilor”. Data 1388 nu poate fi considerată drept an de întemeiere al aşezării, numele ei probabil a fost consemnat în documente slavo-romane mai vechi, astăzi dispărute. Primul document conservat, în care Piteştii apare cu numele de oraş, a fost emis de Vlad cel Tânăr la 1 aprilie 1510, iar forma de conducere autonomă reprezentată de judeţ (primar) şi de cei 12 pârgari aleşi de comunitate este amintită pentru prima dată într-un hrisov al lui Mihnea Turcitul, emis pe 27 august 1582. Imediat după constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti, Piteştiul este desemnat cu numele de „oraşul nou” – Nuwestad de către Sparnau si Ulrich von Tennstadt în 1385 in călătoria lor spre Constantinopol. Alegerea Piteştiului ca sediu al curţii şi cancelariei domneşti poate fi dedusă dintr-un hrisov al lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, datat în 16 august 1481, care se încheie cu precizarea „Drăgoi a scris, în Piteşti”. În 1517 se încheie ridicarea unei curţi domneşti la Piteşti începută probabil în 1512, anul venirii la domnie a lui Neagoe Basarab. De altfel, pe locul doi după Târgovişte, Piteştiul şi Bucureştiul au reprezentat centrele de funcţionare a administraţiei în timpul domniei lui Neagoe Basarab. După moartea lui Neagoe Basarab, funcţionarea la Piteşti a sfatului domnesc este atestată cu intermitenţe până în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, în timpul domniilor lui Radu de la Afumaţi, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă şi Pătraşcu cel Bun. Interesul domnitorilor pentru acest târg este reflectat de tradiţie, care a păstrat amintirea numeroaselor proprietăţi pe care le-ar fi avut în vatra oraşului. Mihai Viteazul ar fi stăpânit o moară lângă Argeş şi case în oraş; Matei Basarab ar fi construit o curte domnească în Târgul din Vale, numită şi „Curtişoara” loc cu „han lângă târgul săptămânal de vinerea”; Constantin Şerban (1654-1658), ctitorul bisericii Sf. Gheorghe, ar fi ridicat lângă biserică un „palat cu dependinţe, curte si grădină” pe locul unde se intersectau străzile Teiuleanu şi Craiovei. (Oare de ce Piaţa „Vasile Milea”, fostă „V.I. Lenin”, nu poate primi denumirea de „Piaţa Domnească” sau „Piaţa Şerban-Vodă”? Fundaţiile „palatului domnesc” început de Neagoe Basarab şi reconstruit de Constantin Şerban erau, în sec. XIX-lea, fie pivniţele dughenelor de pe străzile Teiuleanu si Craiovei, fie pivniţele unor dughene din jurul bisericii „Sf. Gheorghe”). Constantin Brâncoveanu ar fi fost proprietarul casei din Piteşti situată pe strada Brâncoveanu nr. 25, clădire în stil neoclasic, a cărei amploare nu a fost egalată la acea dată decât de hanul Gabroveni.
Dacă ar fi să facem un studiu al evoluţiei oraşului de-a lungul vremurilor, ar trebui să clarificăm mai întâi care sunt elementele principale ce intră într-o asemenea analiză.
De departe cea mai importantă, în mentalul colectiv, este ansamblul urbanistic. Municipiul Piteşti, devenit în anii 70-80, unul din marile centre industriale ale ţării, a implicat o restructurare radicală a vechii aşezări. Sistematizarea oraşului, conturată în jurul anului 1960, a pornit de la premisa existenţei unui „oraş-târg”, care ar fi avut caracterul unui sat până la mijlocul sec. al XIX-lea. Doar câteva monumente istorice declarate prin lege mai amintesc de Piteştiul de acum 150 de ani.
Cea mai veche schemă de plan a Piteştilor apare în harta austriacă a Ţării Româneşti întocmita în 1790-1791, corectată prin două hărţi ulterioare: harta rusă, din 1835, şi harta Szathmary, publicată in 1864. Din harta austriacă aflăm că drumul spre Câmpulung şi Bucureşti trecea pe str. „Sf. Vineri” şi peste Argeş, ulterior mutările de albie la confluenţa Argeşului cu Râul Doamnei au determinat deplasarea către nord a acestei traversări.
Centrul de greutate al târgului era piaţa „Sf. Gheorghe”. Zona de târg, prin suprimarea aproape totală a curţilor şi folosirea fronturilor construcţiilor a existat între străzile Şerban-Vodă – Doamna Bălaşa şi la bifurcaţia străzilor Craiovei – Egalităţii şi Sf. Vineri – Ţepeş-Vodă. Gruparea meșteșugurilor specializate în cadrul târgului este consemnată pentru anumite străzi. Astfel, str. Brâncoveanu purta numele de „tabaci”, aici locuind probabil patronii breslei, cum pe străzile „Sf. Vineri” si Râurilor locuiau şi lucrau calfele-lucrători tăbăcari. Tot pe strada Sf. Vineri este amintită şi gruparea pescarilor, ţinând seama de impunătoarele locuinţe cu etaj care păstrează, sub decorul de veac XIX, construcţii care au la parter un gang încadrat de dughene. Breasla pescarilor era considerată de frunte în întreaga ţară pentru vânzarea peştelui sărat. Gruparea funcţională a breslei cojocarilor în zona de târg s-a deosebit prin faptul că locurile de desfacere se aflau în „Strada Mare” – Şerban-Vodă, iar atelierele cu locuinţele în str. Craiovei. Pe lângă meşteşuguri şi negoţ, locuitorii „mahalalelor” practicau grădinăritul şi pomicultura, având şi vii în Dealul Piteştilor (terasa înaltă a oraşului), fapt ce explică frecvenţa în oraş a clădirilor cu pivniţa boltită de factură medievală.
Aşezarea oraşului pe o fâşie de teren îngustă, cuprinsă între deal şi lunca inundabilă şi traversarea de pâraie cu regim torenţial, a impus o folosire intensivă a teraselor superioare. Ca atare, şi pentru locuinţe s-a folosit tipul parcelelor alungite şi înguste. În cartierele de locuinţe, singurele enclave cu pronunţat caracter rezidenţial au existat pe fosta „uliţă boierească”. La Piteşti, gruparea curţilor boiereşti pe ‚uliţa boierească”, denumită şi „uliţa grecilor” (astăzi I.C. Brătianu) se situa în unghiul format de două mari căi de comunicaţie – respectiv, drumul spre Câmpulung-Târgovişte-Bucu­reşti şi drumul spre Curtea de Argeş.
Bisericile oraşului Piteşti au suferit foarte multe transformări, antrenate nu atât de calamităţi, cât de spiritul către nou ce a caracterizat sec. al XIX-lea,  însoţit de indiferenţa pentru realizările trecutului. Biserica „Sf. Gheorghe”, prima în ordinea importanţei urbanistice, reprezenta puterea domnească în centrul activităţii economice. Astăzi ea se detaşează izolat, ca un reper istoric, în cadrul noii compoziţii centrale a oraşului. În celălalt capăt al oraşului era biserica obştii „Sf. Nicolae”, ce contrabalansa simbolul puterii centrale reprezentate de biserica „Sf. Gheorghe”. Construită pe locul unei biserici mai vechi, în 1812, şi refăcută în 1848 după un incendiu, biserica „Sf. Nicolae” a fost demolată în 1963. Se spune ca ea ar fi fost în îngrijirea breslei pescarilor. Biserica „Sf. Ioan” din strada Trivale a fost reconstruită între 1881-1888 de episcopi şi enoriaşi, pe locul unei biserici de zid ridicată în 1806 de negustorul Hagi Matei Ţăcălie. Schitul cu hramul „Sfinţii Îngeri” a fost ridicat în 1745 de negustorul Martin Buliga şi de soţia sa Neacşa. În plină zonă a târgului exista biserica „Adormirea Maicii Domnului-Precista Nouă”, denumită curent „Mavrodolu”, după numele căminarului Ioan Mavrodolu, care a refăcut-o între 1815 şi 1818. În 1818 biserica „Mavrodolu” era considerată cea mai frumoasă din oraş. Breasla cojocarilor pe strada Craiovei este amintită azi doar de biserica „Sf.  Ilie”. În zona de nord-est a oraşului, trei biserici contribuie la completarea datelor istorice ale cartierelor respective: bisericile de obşte „Sf. Vineri” şi „Precista Veche”, precum şi ctitoria boierească a bisericii „Grecilor”.
Sistematizarea iniţială în 1850 nu a adus, în ansamblu, mari modificări în structura târgului, apărat prin reţeaua subterană a pivniţelor boltite, adânc înfipte în pământ, care impuneau păstrarea parcelării şi respectarea schemei iniţiale de plan. Comunitatea urbană închegată după 1850 nu s-a afirmat doar printr-o creştere cantitativă a suprafeţei construite. Noii veniţi şi-au manifestat ataşamentul pentru locul de adopţie prin creaţia bulevardului deschis între 1870 şi 1872 pentru a face legătura centrului cu gara. Cele două tronsoane ale bulevardului, separate prin parcul public, au fost reunite abia în 1936-1937.
Încă din 1962 s-a întocmit un proiect de sistematizare pentru zona centrală a Piteştiului, zonă care se suprapune practic limitelor de dezvoltare a oraşului medieval. Întemeiat pe premisa lipsei de valoare a fondului construit şi a structurii urbane moştenite, proiectul a prevăzut dărâmarea a circa 90% din clădiri şi modificarea reţelei de străzi, cu păstrarea cel mult a unor direcţii impuse de relief. Dărâmarea ansamblului central s-a efectuat între 1959 şi 1963. Considerând că oraşul vechi, cu prea multe locuinţe individuale, nu mai încadrează cu afirmarea socialismului în zona centrală, conducerea politico-administrativă a decis că nimic nu mai merită să fie păstrat din oraşul vechi. Dărâmarea străzilor Teiuleanu şi Craiovei s-a efectuat în două-trei luni şi nu a stârnit protestele întâmpinate de proiectul din 1974, respectiv scrisoarea cu peste 100 de semnături, adresată Comitetului Central al P.C.R. pentru salvarea casei din str. „1 Mai” nr. 4. Odată îndeplinit rolul de cobai (în Bucureşti s-a aplicat „experimentul” Piteşti după cutremurul din 1977) se putea păstra un rudiment al vechiului centru comercial, str. Târgul din Vale, precum şi o valoroasă uliţă cu caracter rezidenţial, str. Brâncoveanu. Din nefericire, Ceauşescu a dorit să înzestreze oraşul cu un complex comercial cu cupolă numit curent „ templul foamei”.
Piteştiul nu este un oraş istoric. Sau nu mai este! Asta nu înseamnă că nu a fost un oraş splendid, dar demolările din anii regimului comunist l-au distrus iremediabil în proporţie de 90%. Din nefericire, şi după 1990 s-a mai distrus mult din ce mai rămăsese, din ignoranţă, neştiinţă sau poate rea-voinţă. În toate ţările civilizate din lume există oraşe istorice, de care se ţine cu toate puterile, pentru că acestea formează dovada vie a dăinuirii respectivului popor. Un oraş istoric conţine elemente esenţiale ale unei culturi anterioare. În municipiul Piteşti, ca valori arhitecturale, se păstrează astăzi biserica „Sf. Gheorghe”, hanul Gabroveni, Palatul Prefecturii (Muzeul Judeţean), Casa Fostiropol (Şcoala populară de artă şi meserii), Clădirea Primăriei din bd. Republicii (Galeria de Artă), câteva imobile pe străzile Târgu din Vale, Sf. Vineri, M. Kogălniceanu.
Se încearcă, iată, în ultimii 8-10 ani amenajarea urbanistică a centrului municipiului şi a unor zone publice, atâtea câte au mai rămas în domeniul public pentru a reliefa, cât de cât, o altă imagine a Piteştiului. Evidente astăzi, ca zone de promenadă, sunt hipermarcheturile şi molurile (sic!), strada Trivale şi parcul Ştrand. Ceea ce în regimul comunist însemna întreprinderi de producţie, azi ele sunt mutate în afara oraşului sau dărâmate, aşa cum, iată, în zona de nord avem pe locul unde erau serele Piteşti un important complex industrial. Domeniul imobiliar a explodat după 1997, case, vile, imobile comerciale au „invadat” oraşul, unele frumoase, altele de prost gust.
Dacă în aria arhitecturii urbane nu avem repere comparabile cu cele europene, rămânem emblematici cu numele lui Nicolae Dobrin, cu marca de autoturism Dacia, pădurea Trivale, ţuica de Piteşti şi, sigur, evenimentul consacrat „Simfonia lalelelor”.

Bibliografie:
Piteşti – Memento, Petre POPA
Ansamblu urban medieval Piteşti, Eugenia Greceanu.