CULTURĂ ŞI SPIRITUALITATE LA ÎNCEPUTURILE EVULUI MEDIU ROMÂNESC
Creştinismul
în spaţiul românesc nord-dunărean (sec. VII-XII)
Această perioadă se caracterizează printr-o mare diversitate de practici religioase, dar mai ales prin lipsa unei structuri ierarhice bisericeşti în spaţiul nord-dunărean. Avem totuşi, câteva semne ale unui început de organizare bisericească la nord de Dunăre, numai dacă ne gândim la acel Ursus „episcop” al ţinuturilor dunărene, menţionat ca participant al Sinodul VII de la Niceea (787) sau la acel Hierotheus, devenit pe la jumătatea secolului al X-lea, potrivit mărturiilor cronicarilor bizantini Kedrenos, Skylitzes şi Zonaras, episcop de Alba Iulia în vremea voievodului Ghylas „cel Bătrân”.
Potrivit unei vechi tradiţii, apostolul Andrei însuşi ar fi predicat în teritoriile de la Dunărea de Jos. Dovezile privind pătrunderea cultului creştin în spaţiul nord-dunărean înainte de 271 rămân totuşi destul de fragile. Cu secolul al IV-lea, mai precis cu edictele de toleranţă emise de Galeriu (311) şi apoi de Constantin şi Liciniu (313), creştinismul a devenit religie oficială, exercitând o puternică influenţă atât la nord de Dunăre, cât mai ales în Dobrogea (Scythia Minor).
În bazilica de la Niculiţel, datând din secolul al IV-lea, s-a descoperit o „criptă” (martyrion) cu o ladă mortuară adăpostind osemintele a doi martiri din anii persecuţiilor ce au avut loc în timpul împăratului Decius (249-251). Numărul acestor martiri a crescut în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (~300), fapt dovedit de cele aproape 40 de bazilici paleocreştine descoperite şi datând din vremea acestuia. Tot acum, în veacul al IV-lea este înregistrată activitatea misionarului Wulfilas în „Gothia” nord-dunăreană, precum şi cea a lui Sava „Gothul”, martirizat în 372 în urma persecuţiilor regelui got Athanaric.
Creştinismul
în spaţiul românesc nord-dunărean (sec. VII-XII)
Această perioadă se caracterizează printr-o mare diversitate de practici religioase, dar mai ales prin lipsa unei structuri ierarhice bisericeşti în spaţiul nord-dunărean. Avem totuşi, câteva semne ale unui început de organizare bisericească la nord de Dunăre, numai dacă ne gândim la acel Ursus „episcop” al ţinuturilor dunărene, menţionat ca participant al Sinodul VII de la Niceea (787) sau la acel Hierotheus, devenit pe la jumătatea secolului al X-lea, potrivit mărturiilor cronicarilor bizantini Kedrenos, Skylitzes şi Zonaras, episcop de Alba Iulia în vremea voievodului Ghylas „cel Bătrân”.
Potrivit unei vechi tradiţii, apostolul Andrei însuşi ar fi predicat în teritoriile de la Dunărea de Jos. Dovezile privind pătrunderea cultului creştin în spaţiul nord-dunărean înainte de 271 rămân totuşi destul de fragile. Cu secolul al IV-lea, mai precis cu edictele de toleranţă emise de Galeriu (311) şi apoi de Constantin şi Liciniu (313), creştinismul a devenit religie oficială, exercitând o puternică influenţă atât la nord de Dunăre, cât mai ales în Dobrogea (Scythia Minor).
În bazilica de la Niculiţel, datând din secolul al IV-lea, s-a descoperit o „criptă” (martyrion) cu o ladă mortuară adăpostind osemintele a doi martiri din anii persecuţiilor ce au avut loc în timpul împăratului Decius (249-251). Numărul acestor martiri a crescut în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (~300), fapt dovedit de cele aproape 40 de bazilici paleocreştine descoperite şi datând din vremea acestuia. Tot acum, în veacul al IV-lea este înregistrată activitatea misionarului Wulfilas în „Gothia” nord-dunăreană, precum şi cea a lui Sava „Gothul”, martirizat în 372 în urma persecuţiilor regelui got Athanaric.