Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege.
Dacă regele este primul judecător, primul general, primul financiar, el nu este decât primul servitor al statului.
Pentru caracterizarea unui stat este necesar să se cunoască forma statului, care presupune forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ poate fi definită ca modalitatea de constituire a organelor supreme ale statului (în principal şeful statului), care sunt determinate de anumite condiţii specifice)1. Cele mai obişnuite forme de guvernământ sunt monarhia şi republica.
Monarhia este forma de guvernământ în care şeful statului este un monarh (rege, principe). În statele care au această formă de guvernământ, funcţia de şef al statului este ereditară sau desemnarea acestuia se face conform unei proceduri prevăzute fie în legile fundamentale, fie în regulile cutumiare ale statelor respective.
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. În timp, ea a evoluat, trăsăturile sale au suferit modificări, deşi în esenţă ea a rămas neschimbată2. Din acest motiv putem vorbi de o varietate a acestei forme de guvernământ: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă şi monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că monarhul avea puteri discreţionare. A fost practicată până în perioada contemporană. La începutul secolului XX existau în Europa două imperii absolute: Imperiul Rus şi Imperiul Otoman3.
Franţa a cunoscut odată cu centralizarea statală un regim de monarhie absolută exprimată în expresii precum „L’état c’est moi” sau „Aprés moi le deluge”. Aceste maxime înfăţişau întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză4. În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de se reorienta în conformitate cu realităţile sociale şi economice, monarhia intra tot mai des în conflict cu aceste realităţi, promovând, totodată, un sistem juridic care se caracteriza prin abuzuri şi încălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti. Ideile iluministe nu aveau însă să rămână fără ecou. Jean-Jeacques Rousseau declara cu privire la această situaţie: „A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, la chiar datoriile tale”5.
Monarhia limitată, cunoscută şi sub numele de monarhie constituţională, se caracterizează prin faptul că legea fundamentală limitează puterea monarhului, care cedează o parte a acesteia legislativului. Totuşi, competenţele legislativului sunt destul de limitate. Monarhia constituţională a fost caracterizată de doctrină drept o monarhie absolută. Aceasta apare ca o formă impusă de burghezie pentru a limita puterea absolută a regelui. Limitarea puterii monarhului începe în Anglia, în 1215, cu edictarea Magnei Carte. Acest document este considerat în mod tradiţional principala declaraţie a drepturilor şi libertăţilor englezilor, însă drepturile stipulate în Magna Charta nu erau valabile pentru întreaga populaţie, ci doar pentru nobili. Totuşi, Carta prevedea faptul că regalitatea trebuia să acţioneze cu consimţământul comunităţii6. După alegerea lui Wilhelm al III‑lea de Orania, se aduc unele limitări monarhiei prin împuterniciri acordate Parlamentului. În Franţa, monarhia limitată a fost introdusă în perioada restauraţiei, prin Carta din 1814. În anii următori a fost introdusă şi în statele germane7.
Monarhia parlamentară dualistă este forma de guvernământ în care puterea monarhului şi a legislativului sunt aproximativ egale. Este caracteristică perioadei de consolidare a burgheziei care urmărea limitarea aristocraţiei funciare la conducerea statului, fără a renunţa definitiv la o colaborare cu aceasta8.
Monarhia contemporană se caracterizează prin reducerea drastică a atribuţiilor, fapt ce conduce la transformarea monarhiei într‑o formă de guvernământ simbolică.
În sistemul britanic, monarhia are un important rol reprezentativ. Deşi atribuţiile monarhului sunt limitate, el exercită totuşi unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă9. La origine, ocuparea tronului britanic decurgea din afirmarea unor virtuţi militare, pentru ca apoi să se introducă o monarhie ereditară. Prerogativele monarhului au cunoscut o importantă involuţie, ele descrescând pe măsură ce atribuţiile parlamentului au crescut.
În sistemul britanic se face o distincţie între conceptul de „coroană” şi „monarhie” propriu‑zisă. „Coroana” este privită ca un concept juridic impersonal. Aşa cum se exprimă S.B. Chrimes, „regele este prin drept, ca şi prin natură, mai curând un om muritor”. Dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unităţii finale şi al continuităţii scopurilor guvernării10. Monarhul nu va putea fi tras la răspundere pentru exerciţiul funcţiei sale, din moment ce miniştrii Coroanei sunt responsabili. Monarhul dispune de o serie de prerogative ca, de exemplu, numirea primului‑ministru. În prezent, această prerogativă este limitată, prin faptul că dacă un partid obţine majoritatea voturilor, liderul său recunoscut în Camera Comunelor devine automat prim‑ministru, iar dacă guvernul este înfrânt, monarhul trebuie să‑l desemneze ca şef al guvernului pe liderul opoziţiei11. Tot cu privire la guvern, monarhul poate numi miniştrii, deşi această numire nu este hotărâtoare, poate demite guvernul prin demiterea primului‑ministru, principiul responsabilităţii colective solicitând în asemenea situaţii ca toţi miniştrii să demisioneze în mod solidar. Un astfel de caz a avut loc în anul 1834.
Monarhul poate să dizolve Parlamentul, dar această măsură nu se poate efectua fără acordul Consiliului privat, condus de lordul prezident, care îşi asumă responsabilitatea printr‑o proclamaţie. Alte modalităţi prin care monarhia îşi manifestă influenţa în viaţa politică sunt: exercitarea dreptului de veto şi graţierile. Monarhul uneşte întreaga naţiune. Ca şef al Commonwealth‑ului, acesta întăreşte legăturile cu celelalte popoare care fac parte din comunitatea britanică de popoare. Acesta este un simbol mai personificat şi mai atrăgător al unităţii naţionale decât vagul concept de stat, drapelul sau chiar un preşedinte12.
În spaţiul românesc, evoluţia formei de guvernământ a urmat întreaga evoluţie istorică, de la primul stat, care a existat la daci, în prima jumătate a secolului I î.Hr. şi până în prezent. Forma de guvernământ în sclavagismul dac a cuprins două etape: monarhia dacică, din prima jumătate a secolului I î.Hr. şi până în 106 şi monarhia romană de la 106 la 272 d.Hr.13. Monarhia romană prezintă caracterele monarhiei limitate, guvernatorul împărţind puterea cu Adunarea provinciei (care era formată din cetăţenii bogaţi ai provinciei) şi conducătorul armatei.
După părăsirea Daciei, evoluţia formei de guvernământ a cunoscut trei etape: domnia, monarhia şi republica.
Domnia a fost o formă specifică ţării noastre, şi a existat începând cu secolul X şi a cunoscut mai multe etape: domnia feudală, domnia centralizată şi domnia absolută.
În Constituţia din 1866 era reglementată domnia ca formă de guvernământ, stabilindu‑se ereditatea în linie descendentă directă, primogenitura, cu excluderea copiilor nelegitimi şi a urmaşilor de sex feminin. Anterior Constituţiei de la 1866, în paralel cu sistemul ereditar, a existat şi principiul alegerii celor cu sarcini de conducere. Acest principiu era practicat în obştea sătească încă de pe vremea dacilor şi a continuat să fie practicat şi după cucerirea Daciei şi apoi după retragerea aureliană, deoarece el corespundea cel mai mult cu democratismul obştii14. Mai târziu, în epoca domniilor fanariote, şeful statului era numit pe o perioadă de 7 ani, iar după adoptarea şi aplicarea Regulamentelor Organice, domnia a devenit eligibilă, viageră şi aristocratică15.
Potrivit Constituţiei de la 1866, România (prima oară numită astfel) este un regat constituţional şi ereditar, care‑l are în Domn pe şeful statului16. Potrivit legii fundamentale, atribuţiile domnului erau următoarele: sancţiona şi promulga legile, numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma toate funcţiile publice, exercita funcţia de şef al puterii armate, conferea grade militare şi decoraţii, emitea moneda naţională, încheia cu alte state „convenţiuni necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea”17. Tratatele trebuiau să fie aprobate de Parlament pentru a putea produce efecte juridice. Deşi puterea judecătorească este încredinţată instanţelor judecătoreşti, toate hotărârile sunt executate în numele Domnului18. Domnul beneficia, de asemenea, de drept de veto, adică putea să refuze aplicarea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi să hotărască dizolvarea acestora19.
Cu toate acestea, legea fundamentală prevedea şi anumite limitări cu privire la exercitarea atribuţiilor de către domn. Astfel, domnul nu avea voie să suspende cursul urmăririi penale sau al judecăţii, să intervină în administrarea justiţiei, să înfiinţeze funcţii publice fără adoptarea unei legi speciale în acest scop, să suspende aplicarea legilor, să scutească pe cineva de a i se aplica o prevedere legală, să încheie tratate în afara celor necesare pentru comerţ şi navigaţie20. Tot Constituţia interzicea membrilor familiei regale de a fi membri ai Guvernului. Moştenitorul tronului devenea major la vârsta de 18 ani şi beneficia de drept de vot începând cu vârsta de 26 de ani.
Constituţia de la 1923 reia principiul conform căruia „Regele domneşte, dar nu guvernează”21.
Monarhia românească a durat până în anul 1947, când Regele Mihai I a fost forţat să abdice. În urma Decretului 363 din 30 decembrie, monarhia a fost abolită, România instituind ca formă de guvernământ republica populară.
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. Pe durata existenţei sale, aceasta a atras numeroşi opozanţi care susțineau o altă formă de guvernământ: republica. „Republicii i se opune despoţia, adică domnia voinţei celei private a dominatorilor sau persoanei celei mistice a guvernului, care se consideră ca separat de popor. Esenţa republicii e dominaţiunea voinţei generale celei adevărate. E tiranie când monarhul a tras la sine dominaţiunea în contra dreptului sau în contra dreptului. (…) . Conceptul despoţiei se poate aplica şi democraţiei atunci când organul democraţiei e corupt, atunci când majoritatea votanţilor poate să‑si scoată la iveală voinţa privată în contra voinţei generale celei adevărate”22.
NOTE
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politic, ed. a V‑a revizuită şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 255.
2 Idem.
3 Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituţional, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982, pag. 66.
4 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Ediţia a II‑a revizuită şi adăugită, Volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 189.
5 Idem.
6 Arborele lumii, Secţiunea Istorie Universală ,Anglia‑regalitate şi comunitate (28), pag. 83.
7 Ichil Benditer,Ioan Muraru, op.cit, pag. 67.
8 Idem.
9 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., pag. 345.
10 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., pag. 346.
11 Idem.
12 Idem.
13 Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 256.
14 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2006, pag. 81.
15 Gheorghe Iancu, op. cit., pag. 257. A se vedea şi Tudor Drăgan, Drept constituţional, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 138.
16 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor de la 1821 până la 1989, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, pag. 113.
17 Cristian Ionescu, Monarhia românească. Destinul unei idei., Revista de drept public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 4. Tot cu privire la atribuţii, a se vedea şi Gheorghe Cronţ, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1980. pag. 250‑257.
18 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, op. cit., pag. 113.
19 Elisabeta Hurezeanu, Maria Totu, Gheorghe Smarandache, Istoria modernă a României, Manual pentru clasa a IX‑a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1982, pag. 83.
20 Cristian Ionescu, op.cit., pag. 5.
21 Valentin Hosu‑Longin, Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994, pag. 86.
22 Simion Bărnuţiu, Drept natural, Iaşi 1870 (Fragment). Institutul de studii istorice şi social politice de pe lângă C.C al P.C.R., pag. 109‑110.