O metaforă a istoriei noastre:
Mănăstirea Curtea de Argeş

Istoria, înţeleasă ca o reconstituire a trecutului, pare desuetă astăzi, întro epocă ancorată în prezent în care imperativul tuturor pare „Carpe diem!”. Şi totuşi, fără să ne dăm seama, suntem înconjuraţi de istorie, facem parte din ea şi suntem rezultatul istoriei. Uităm adesea că unul dintre preceptele ce ar trebui să ne ghideze existenţa, descoperit încă din antichitate, este „Nosce te ipsum!” şi astfel multe probleme sar rezolva. Chiar şi psihologii recomandă acest principiu azi pentru a ne putea făuri un plan realist de viaţă. Ne putem cunoaşte pe noi înşine cunoscândune istoria, cercetând trecutul şi asumândul cu toată încărcătura sa de semnificaţii…
O chintesenţă a istoriei noastre este Mănăstirea Curtea de Argeş. Câţi dintre noi, argeşenii, în special, nu am vizitat cel puţin o dată Catedrala de la Curtea de Argeş? Unii dintre noi am fost contrariaţi, incitaţi de legenda zidirii Anei pentru ca edificiul să dureze. Şi Ana şi Manole se iubeau atât de mult!… În zadar sa rugat Manole ca cerul să se dezlănţuie şi so împiedice pe Ana să ajungă!… Şi Ana a ajuns prima, căci forţa iubirii era mai puternică decât a stihiilor dezlănţuite. Cu atâta durere, dar şi duioşie, Manole, ca întro joacă, a puso pe Ana, inima lui, la temelia construcţiei. Şi zidirea a rezistat, dar Manole na mai fost Manole!… Există legenda că şi astăzi sar auzi tânguirea Anei dintre pietrele reci în care a fost oferită jertfă… Şi Manole era Meşterul, al zecelea, cel ce închidea numărul magic al celor „nouă meşteri mari, calfe şi zidari”, cu Manole zece, „carei şi întrece”…

2011-11-04T16:00:00+02:00