PETRU PISTOLIcar şi Socrate. Tentaţia zborului

Socrate simte sub tălpi zvâcnetul zborului. Propensiunea pentru zbor a acestui om greu de pământ (nas mare, borcănat, buze groase, frunte greoaie, maxilar puternic, chiar şi burtă) pare să alimenteze mai curând o retorică a satiricului. Comedia lui Aristofan, Norii, este cea dintâi ipostaziere a elanului socratic al zborului, în expresie  – de bună seamă – ludică. Primul element pterofor1) din constituţia filosofului sunt tălpile lui bătătorite de contactul dur cu pământul. Este momentul de trezire deopotrivă anteică şi icarică, de absorbţie directă, nemijlocită, a energiei telurice, care leagă şi dezleagă, predând lecţia gravitaţiei şi a înfrângerii acesteia, legea pietrei şi a firului de iarbă. Lutul din tălpile înţeleptului ne vorbeşte nu atât despre pământ, cât despre cer, după cum „Aripile lui Icar ne-au descoperit nu atât cerul, cât pământul. Căci fără gravitaţia împotriva căreia ne-am îndârjit şi de care, din superficialitate, ne plângem am fi proiectaţi în vid” (Octavian Paler, Mitologiile subiective, p. 130). Deci nu despre trădare ori infidelitate este vorba. Dimpotrivă. Divinităţile uranice şi cele telurice vor fi venerate cu egală măsură, spre împlinirea, nu ciuntirea sentimentului.
Trecând discuţia de la genul de iubire cosmică la acela interuman, analogia e vădită: iubirea pentru trupurile frumoase aşteaptă confirmarea iubirii pentru o viaţă sufletească pe măsură şi vice-versa. Dar aşteptarea în raport cu răspunsul prompt conotează deja semele infidelităţii. Ale infidelităţii care „devine expresia unui adevăr uman hotărâtor, iar până la urmă, poate, expresia supremei fidelităţi” şi care permite erosului „să iasă din joasa lui fidelitate…
2011-02-07T16:00:00+02:00