Numele – curată strategie a identificării

Mă numesc Petru Pistol.
În numărul 4/2012 al revistei lunare de literatură şi artă Acolada, din Satu Mare, rubrica Comedia numelor (25) menţionează şi comentează câteva nume. Spre exemplu:
-„Oana Mizil a declarat că ar fi fost mazilită de PSD. Înclinăm să credem că a fost doar mizilită”.
-„Didu Clapon să fie cumva rudă cu Cocoş?”
-„Are oare interlopul Bebe Carabină permis de portarmă pentru numele d-sale?”
Ajunge, evident, şi la numele Pistol şi zice: „În cine trage Petru Pistol?” Ei bine, trecerea în registrul sesizabilului a numelui meu trimite în două direcţii diametral opuse. Prima, de fală: iată, îmi zic, numele meu a ajuns să fie menţionat de o voce marcantă a literelor româneşti, bravo deci! A doua însă e cu semnul întrebării: „În cine trage Petru Pistol?” Aici se înghesuie tot felul de răspunsuri, încât acestea nici nu mai contează, întrebarea rămânând să gestioneze tot restul tăcerii. Petru că a existat un rege oriental care se destindea trăgând cu arcul după… muşte; Eugen Negrici spune, colocvial, despre un scriitor redutabil al literaturii române: „Cam trage (s.n. P.P.) cu tunul după şoareci”; regizorul Sergiu Nicolaescu îmbogăţeşte şi el repertoriul logosului seminal cu: „Nu trage, d-le Semaca!” Verbul însuşi, a trage, comportă o pletoră de sensuri, înscrie lanţuri sinonimice, oferta lui semantică e remarcabilă, virtualităţile expresive de asemenea (este vorba de ceea ce I. Coteanu numeşte expresivitate latentă).