Pot fi reperate determinări exotice în firea lui Ulise? Putem vorbi despre un exotism avant la lettre în Odiseea, la distanţă apreciabilă de centrul,  „ochiul de uragan” (Marta Petreu), cu forţa lui pură de iradiere a atitudinii exotice, care este romantismul?
 Poate că fiorul exotic este cel care îl scoate pe Ulise din Itaca, din casa lui, din patul conjugal planturos cioplit în trunchiul pomului roditor, simbol al fertilităţii, patul nupţial al cărui picior fusese durat pe un „măslin verde, vânjos şi gros”, retezat de Ulise însuşi, „patul cu flori de aur, de argint şi de fildeş, şi la fund cu curele de piele de bou, vopsite cu purpură” (v. Homer, Odiseea, traducere de Eugen Lovinescu, text revăzut şi note de Traian Costa, studiu introductiv şi indice de Mihai Nasta,1963, cântul XXIII). Poate că tocmai acest suflu exotic stârnise adevăratele reverii, cântecul sirenelor spre care va evada Ulise. „La Homer aceste duhuri neînduplecate vântură ispita cunoaşterii, de care nu te mai saturi niciodată”, asertează Mihai Nasta (p.XXIX). Chemarea sirenelor e înnăscută firii umane, „zvonul” lor va fi fost auzit mai demult de către Ulise, de când resimţea „curelele de piele de bou” ca pe nişte chingi înrobitoare. Poate că Ulise se săturase să-şi caute, de fiecare dată soaţa în pat şi s-o regăsească de tot de atâtea ori, cu atâta uşurinţă; şi-ar fi dorit – probabil – o regăsire cu propria-i soţie, cu fiul său, cu slugile credincioase, undeva departe, pe tărâmuri necunoscute, fabuloase, luxuriante, mirifice… Sastisit de o diplomaţie domestică, sătul să tot fie polýtropos (în limba greacă) – versutus (traduce Ennius în limba latină) în economia casnică a regatului propriu, îşi descarcă tot oful nostalgic într-un exotism sui generis. Inventează deci un război (în fond, orice război e inventat, el nefiind în firea lucrurilor, constitutiv fiinţei) şi pleacă. Orice rupere, despărţire, distanţare de un loc este, de fapt, o strategie pentru o mai bună cunoaştere a locului respectiv, sau, mai exact, pentru recunoaşterea de sine în contextul indeniabil al spaţiului în care ai fost ursit6). Personajul lui Creangă, şi el un omolog homeric, dar de pe o paralelă mai sumbră, septentrională, nu un de-mers al recunoaşterii propriei stări are în intenţie? Nu se îndepărtează el pentru a-şi crea perspectiva propriei recunoaşteri?