Îngerul singurătăţii deasupra Timişoarei

Un loc aparte, între fericitele mele întâmplări din tinereţe, îl au întâlnirile – atâtea câte au fost – cu magistrul Şerban Foarţă.  Auzisem, încă din primul an de studenţie, la Timişoara, de la prietenii mei Ion Monoran, Viorel Marineasa şi Cornel Secu, numai lucruri minuate despre „severineanul” cu un mare viitor filologic şi care era foarte scump la vedere.
Întâia dată l-am văzut în holul Casei de Cultură a Studenţilor, unde aşteptam, cu toţii, să fie deschisă sala unde urma să fie proiectat un film al unui mare regizor polonez din anii aceia.  
L-am revăzut, la susţinerea tezei de doctorat – despre poezia lui Ion Barbu – în amfiteatrul Facultăţii de Filologie. Era emoţionat şi, aşa cum se cere în asemenea împrejurări, se străduia să fie riguros şi concis. Totuşi, nu s-a abţinut să nu „povestească”, în stilul său,  un vis în care îi apăruse, în timpul elaborării tezei de doctorat, însuşi Ion Barbu.  
După un timp, i-am luat un interviu, care a apărut în revista „Forum studenţesc”, iar prin 1975, a fost invitat la Cenaclul „Pavel Dan”, unde a citit  poezii din cartea – încă nepublicată – Texte pentru Phoenix. Un regal poetic. Şi felul în care Şerban Foarţă şi-a recitat „textele”. Şi fascinantele sale „explicaţii” referitoare la anumite cuvinte, expresii şi simboluri.
Altă dată, ne-a însoţit pe noi, „paveldaniştii”, la Cluj unde ne-am întâlnit cu redactorii de la „Echinox”. Întreaga întâlnire s-a desfăşurat sub semnul strălucitelor intervenţii ale lui Şerban Foarţă.    
Prin anii 1976 – 1980, „prinţul” Şerban venea, adesea, la şedinţele într-adevăr extraordinare ale cenaclului revistei „Orizont”, la care participau Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Eugen Dorcescu, Marcel Pop Corniş, Lucian Alexiu, Andrei A. Lilin, Şerban Foarţă, Anghel Dumbrăveanu, Vasile Tudor Creţu, Rodica Bărbat… şi chiar şi profesorii G. I. Tohăneanu şi Eugen Todoran. Plecând de la un detaliu din textele citite, Şerban Foarţă construia, vivace, un discurs esenţial şi magnific. Prelua o idee colaterală din alocuţiunea unui antevorbitor şi o împodobea, minuţios, ridicând-o, în ceea ce priveşte frumuseţea ei, la rangul unui pom de Crăciun. Şi, de fiecare dată, discursul (monologul)  său părea, în primul rând, un dialog – un dialog fascinant – cu sine însuşi.  
În vremea aceea, şedinţele cenaclului se încheiau cu lecturi „neprogramate”. Odată, Ion Monoran şi-a luat inima în dinţi şi a citit şi el un poem. Un poem „optzecist” şi, desigur, foarte, foarte bun, dar  în care „apărea” şi un vers, chipurile, „de neacceptat”. Ei, bine, lucrurile au luat, din pricina acelui vers, o întorsătură neplăcută. Pe scurt, „amfitrionul” s-a supărat, iar şedinţa cenaclului părea compromisă. Atunci, în mod cu totul surprinzător, a intervenit Şerban Foarţă, care a comentat cu entuziasm poezia lui Ion Monoran. Solidarizarea lui Şerban Foarţă cu acel text şi, respectiv, cu „noua poezie” – pe care cei mai mulţi dintre „orizontişti” nu o agreau – a produs uimire şi, totodată, a echilibrat respectiva situaţie.  
Nu l-am mai văzut demult, de vreo zece ani, pe Şerban Foarţă, singurul nostru contemporan cu o proteică identitate: critic literar, filolog, pictor rafinat, pianist fermecător, traducător erudit şi, mai ales, poet – unul care, dacă ar avea aripi, ar putea să  fie  confundat, prin oraşul său, cu Îngerul singurătăţii. Un poet care s-a impus printr-o poezie ruptă de un cod preexistent şi care a revoluţionat atât paradigma lirică de sorginte manieristă, cât şi concepţia despre actul poetic. Un poet care a inventat noi tărâmuri poetice şi care a adus la lumină o altă viaţă a limbii: cea ascunsă, nebănuită, sărbătorească.  
S-ar putea afirma că Şerban Foarţă este un avangardist, prin radicalismul său poetic, şi, totodată, un anti-avangardist, prin refuzul vidării semnificatului şi prin sfidarea negaţiei de tip anarhic. Un regizor inegalabil în ceea ce priveşte realizarea unor spectacole ce ţin de comedia şi de tragedia poeziei, un hiperlucid cu o aleasă ştiinţă filologică şi un fantezist artizan atras de aşa-numitele „frământări de limbă”. Un magician, un alchimist, un bufon, un jongleur, un sentimental din stirpea trubadurilor, un mare stilist, un acrobat specializat în acrobaţii semantice, un  homo aestheticus, un spirit enciclopedic.  
Nu l-am mai văzut demult, de peste zece ani, şi aflu, acum, că Maestrul este septuagenar. La mulţi ani, Maestre!