Copiii războiului în cazemata senectuţii. Nu le puneţi în cârcă şi alte păcate. Nu au tras cu puşca în oameni, nici cu tunul, nici nu au aruncat cu bombe din avioane. Dar au avut destule motive să vină pe lume şi să crească zdruncinaţi la trup şi la minte. Copiii zămisliţi din sămânţa de bărbaţi purtată prin tranşee, prin ploi şi arşiţe, prin nămoale, zăpezi şi viscole, în şuierat de gloanţe şi explozii de bombe. Şi din sămânţa femeilor cu spaima în oase, din oraşele bombardate, din satele pustiite peste care a trecut tăvălugul de foc, sau de ordinele de chemare sub arme pentru apărarea gliei strămoşeşti, a credinţei, a trecutului glorios, a viitorului urmaşilor şi alte vorbe mari.
Ei sunt copiii care numărau stolurile de avioane de bombardament şi priveau grindina de bombe până exploda prima căzută. Copiii care ţipau şi urlau şi tremura carnea pe ei şi tremura inima în ei. Care, când ridicau faţa din iarbă sau din ţărână, dacă nu erau acoperiţi de pământ sau sfârtecaţi de schije, vedeau casele făcute grămezi de moloz sau arzând în flăcări, gropile de bombe în care începea să se strângă apa şi nu-şi mai cunoşteau strada. Slavă Domnului, încă o dată scăpaţi. Dar până când?
Copiii femeilor care alergau cu ei de mână, cu ei în braţe, cu ei în pântece spre adăposturile aeriene spre nicăieri şi se zbăteau de mâna mamelor, în braţele lor, în pântece. Care între două alarme se jucau printre gropile în care orăcăiau broaştele, în bălăriile maidanelor în care încuiau câinii rămaşi fără stăpân şobolanii şi şerpii. Mai ocoliţi de moarte, cei trişti de la ţară, maturizaţi înainte de vreme, cu dorul părinţilor de pe fronturi, din lagărele de prizonieri, din spitalele de răniţi sau din morminte necunoscute. Copiii marilor mutilaţi, ai invalizilor, ai văduvelor de război, puşi de nevoie la munci încă înainte de a li se întări oasele. Copiii României născuţi puţin mai înainte, la scurt timp după sau în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Cei mai răsăriţi dintre ei trecuseră şi prin spaima marelui cutremur şi a marii inundaţii, prin neliniştea evenimentelor şi zvonurilor care anticipau incendiul necruţător. Şi torturaţi de mobilizarea totală şi concentrările care nu se mai sfârşeau, fiii şi fiicele ostaşilor de pe frontul de Răsărit, de pe frontul de Apus… „Vă ordon treceţi Prutul!” „Vă ordon întoarceţi armele!” „Vă ordon eliberaţi Ardealul!” „Vă ordon subordonaţi-vă Comandamentului Armatei Roşii”. Ostaşii care au măsurat cu trupul lor pământul până la Stalingrad, până sub poalele Berlinului. Cu dorul copiilor rămaşi acasă, cu sămânţa celor nenăscuţi. Şi nu e de mirare că în ceasurile de tihnă ale copiilor de atunci se strecoară şi monştrii din acea vreme.