Eseuri vesele & triste despre poeţi vioi & melancolici
 
Virgil Mazilescu, poetul damnat

În anii ’70-’80, pe porţile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veşnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viaţa poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colţul unde se îngurgitau mari cantităţi de votcă, dar acolo era implicit laborator de creaţie, Agora, cenaclu literar… Exagerând puţin, aş zice că generaţia 80 s-a născut şi s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică şi optzecism, deşi el era perceput ca şaptezecist.  La masa aceea, V.M. îşi aducea în memorie poemele şi le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocaţia şlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea  o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Îşi ştia poemele pe de rost în ultima formă şi cred că mulţi dintre convivi le ştiau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viaţă agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-şi permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeţilor, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu şi ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator, mai mare decât părintele lui Ion.