Reflecţia primilor filosofi că ei ar fi fost doar iubitori de înţelepciune nu a făcut decât să jaloneze prezumţia raţionalismului european, dar şi a conştiinţei comune: că omul este raţional întrucât acţionează mereu la stimulii din faţa sa, răspunzându-le pe măsură. Individul este raţional deoarece leagă lucrurile, adică efectele de cauze, şi alege cele mai bune soluţii pentru problemele cu care se confruntă. Că este aşa, o dovedeşte evoluţia: omul a ştiut mereu să răspundă condiţiilor sale, este replica subterană a „oricărui om de bun simţ”.
În cea mai mare parte a istoriei filosofiei, caracterul raţional al omului a avut în vedere individul. Sfaturile date (de către filosofi) erau pentru ca individul concret să ştie mai bine să rezolve situaţiile de viaţă. În acest proces, nu încăpea nici un fel de iluzii şi fantasmagorii: dacă individul confunda ceea ce era la propriu cu ceea ce era la figurat, dacă el intenţiona să aibă ca partener de acţiune vreo idee căreia îi contrapunea faptele lui, dacă se lupta cu morile de vânt în loc să urmeze căile bătătorite ale unui om de ispravă, era socotit nebun, şi nu raţional.
Nu această contrapunere a modelelor umane conservatoare („în rând cu lumea”) şi nonconformiste este urmărită în acest articol. Nici filosofia limbajului şi nici epistemologia trăirii în lumea visurilor versus trăirea în lumea reală. Ci relevarea diferenţei dintre raţionalitatea individului şi iraţionalitatea societăţii.
O formă de manifestare a individului raţional a fost mereu nu doar acţiunea corespunzătoare datelor existente, ci şi acţiunea la timp. Degeaba înţelegeai ce trebuie să faci, dacă nu făceai ce trebuie la momentul potrivit. O dovadă clară a raţionalităţii omului era tocmai răspunsul său corect şi la timp. Dacă acesta nu avea loc astfel, individul care se făcea vinovat de pierderea prilejului şi, deci, ale cărui acţiuni nu mai aveau defel eficienţa scontată, se alătura doar şirului de perdanţi anonimi pe care creaţia intelectuală nu l-a luat în seamă.