În subcapitolul anterior, am invocat numele lui Mandics György, cu nemulţumirea că între acesta şi Basarab Nicolescu nu a existat comunicare, încât s-a ratat o succesiune sporitoare între exegezele celor doi, autorul maghiar ignorând Cosmologia „Jocului secund”, deşi aflase despre ea din unele cronici la carte. Masiva exegeză a lui Mandics György este printre foarte puţinele încercări care pleacă de la conceptul de canon în abordarea operei barbiene. El o face pornind de la teza primatului matematicianului în faţa poetului („matematica este elementul prim”2), mai multe argumente putând fi depistate chiar în mărturiile lui Ion Barbu. Totuşi, în privinţa „primatului” s-ar putea să plutim în plină ambiguitate, fiindcă în adolescenţă şi în prima tinereţe, chiar dacă a existat o simultaneitate în preocupările poetice şi matematice ale lui Dan Barbilian, există un evident primat al poetului, iar dovada cea mai limpede este ratarea doctoratului în matematică din stagiul german, ratare regretată, mai târziu, de Dan Barbilian în disputa cu Ion Barbu. Autorul a recunoscut că eşecul doctoral s-a datorat, în primul rând, ereziei sale în spaţiul poetic. Aşa încât nu mai este prea sigur dacă descoperirea canonicităţii poetice se datorează matematicii sau, dimpotrivă, accesul spre modelul canonic al matematicii s-a deschis dinspre poezie.
Dar să vedem cum pune Mandics György raportul dintre matematică şi poezie, ca specialist în domeniu, în pancronie cu Solomon Marcus3, încă din 1973, când a publicat studiul Matematica poeziei. Pentru el, ermetismul barbian are ca model axiomatica şi canonica matematicii. Aşa îl înţelege şi prefaţatorul Dan Grigorescu. Acesta îl asimilează pe Ion Barbu, împreună cu Mandics György, esteticii hegeliene a sintezei, pornind de la cunoscuta împărţire a lui Max Bense: estetica de tip hegelian şi estetica de tip galilean4.