Masacre-Deportări-Colonizări. Pofta de sânge s-a înteţit şi s-a extins, ne spun documentele şi martorii care au supravieţuit ororilor: soldaţilor răniţi, rămaşi pe câmp în părăsire, li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul, urechile”; unul dintre ei a fost îngropat de viu, „deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătând că are patru copii”. La Orhei, în curtea sediului NKVD, „au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat”!; iar la Ismail a fost descoperită o groapă comună, cu evidente urme de schingiuire a victimelor, acolo unde nimeni nu s-ar fi aşteptat: în cimitirul evreiesc local. De reţinut o remarcă a unuia dintre cercetătorii acestor fenomene funebre: „… băştinaşii în gropi cu var, împuşcaţi, în cel mai «bun caz» deportaţi în Siberia şi Altai; străinii -în casele lor” (cf. Săptămâna roşie, p. 291). Într-un document secret din 7 iulie l940, deci imediat după Săptămâna roşie (28 iunie -3 iulie) şi la începutul instalării puterii sovietice în teritoriile răpite, se consemnează că un grup de iniţiativă(în frunte cu nişte „doamne evreice”: A. Bruchnor, Paula Schönfeld şi Rolly Petreanu)se afla în pregătirea unui „blestem împotriva românilor”. Acesta era programat pentru data de 9 iulie, sub formă de slujbă religioasă la Sinagoga Centrală, probabil după tipicul, tensiunea nervoasă şi spectaculozitatea cunoscute din pagini vechitestamentare. Comentariul lui Paul Goma: „Fiii lui Israel practicau slujba de blesteme de la începutul istoriei lor. Atât în blesteme cât şi în fapte, evreii dădeau o importanţă capitală focului: cetăţile, oamenii din ele erau… «arşi-de-tot», altfel spus: holocaustizaţi?” (Săptămâna roşie, p.22l).