Educaţia religioasă (I)

Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa socială – iată un motiv pentru care societatea democratică pluralistă are nevoie de educaţia religioasă instituţionalizată. Locul religiei în şcoală este justificat şi de necesitatea asigurării unei culturi generale integrale, ca o componentă indispensabilă a comportamentului solidar, civic superior.
Formarea caracterului şi a personalităţii reprezintă idealul prioritar al educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin scopuri care urmăresc cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale. Strânse laolaltă, acestea pot garanta atingerea finalităţii propuse.
Idealul religios vizează raportul omului cu Dumnezeu, apropierea fiinţei limitate de fiinţa infinită, căci omul trebuie să ţintească împărăţia perfecţiunii, conştient fără îndoială că aceasta este o condiţie amânată până la trecerea pragului acestei vieţi.
Educaţia adolescenţilor şi tinerilor în spirit religios este o problemă de îmbogăţire individuală şi continuitate spirituală. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie prin forţa credinţei pe care o practică; ne gândim de pildă la istoria românilor, pentru care credinţa creştină a fost un factor de rezistenţă în faţa vitregiei vremurilor.
Adolescenţa este o perioadă critică în ceea ce priveşte educaţia religioasă, deoarece nonconformismul vârstei şi dorinţa de independenţă par a fi comportamente care nu se corelează cu preceptele unei vieţi îndreptate spre Dumnezeu. Din punct de vedere intelectual, un foarte mare număr de adolescenţi sunt apţi să înţeleagă teologia, doctrina şi ritualul religiei, deşi ei sunt mai puţin stabili decât adulţii.
Dacă nu ţine cont de problemele afective inerente vârstei, educaţia religioasă poate să eşueze. Asistenţa maturului în materie de educaţie religioasă trebuie să se realizeze discret, pe baza unei reflecţii argumentate, prin respectarea poziţiilor interlocutorului, printr-un dialog deschis şi sincer, fără tente ironice sau culpabilizatoare.
Lumea, cu avatarurile ei, poate să-l dezamăgească pe adolescent, pentru că el ia cunoştinţă de minciunile ei, de discrepanţa dintre ideile frumoase şi realitatea faptică degradată, putând cădea în apatie şi disconfort psihic. De aceea, în această etapă de dezvoltare a individului, educaţia religioasă are un rol foarte important.
Adolescenţa este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţă, după cum remarcă şi Maurice Dubesse. Indiferent dacă individul a primit sau nu educaţie religioasă, acum e momentul când credinţa se poate pierde sau se poate câştiga.
Religia are privilegiul de a oferi fiinţei în formare, la orice vârstă, răspunsuri pe măsura căutărilor şi posibilităţilor. Scopul acţiunii pedagogice religioase este de a forma conştiinţa.
Deşi îmbracă forme instituţionalizate, opera formativă a religiei nu se confundă cu alte modalităţi prin care se încearcă modelarea omului, dar acestea nu îi sunt totuşi indiferente.
Religia poate să devină o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituţie vocaţia, iar Dumnezeu întruchipează valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte.