Samizdatul românesc.
De ce acum
După mai bine de douăzeci de ani de când resorturile şi motivaţia din care s-a născut au devenit caduce, iar libertatea de expresie literă de lege, poate părea oarecum tardiv, anacronic şi neserios să vorbeşti astăzi despre literatura samizdat din România. Mult timp, rezervele personale în faţa unui asemenea demers au avut în vedere mulţimea de cârcotaşi şi detractori gata să-şi dea coate, zâmbindu-şi în barbă după ce vor fi taxat încercarea de a lumina fenomenul din perspectiva istoriei literare drept clasicul exemplu al vitejilor care se arată după război. Pentru că vreme de 22 de ani ne-am înjurat copios, ne-am bălăcărit şi ne-am aruncat unii altora invective şi noroi, inclusiv pe file de carte, cu sentimentul impunităţii depline, foarte mulţi încă mai cred că libertatea este acea stare de graţie naturală ce se cuvine fiinţei de la sine fără efort, fără sacrificii şi riscuri. Tot atât de mulţi mai cred că libertatea este intangibilă şi ireversibilă şi că nu poate fi „jucăria” pe care cineva, dintr-un capriciu ori toană, să o poată lua înapoi. Nimic mai fals! Adesea, pe cât de greu se câştigă, uneori chiar cu preţul vărsării de sânge, pe atât de uşor se pierde din „nebăgare de seamă”, din indiferenţă, din neimplicare ori complicitate. Rămâne sugestiv şi pilduitor exemplul lui Aristotel în care Solon condiţiona calitatea de cetăţean, implicit libertatea sa, de nivelul de interes şi participare a acestuia la democraţia ateniană. Chiar dacă astfel condiţionată libertatea ar deveni limitativă, neasumarea ei ar pune-o şi mai rău în pericol.
Unul din motivele pentru care am consimţit să vorbesc, atât cât îmi permite experienţa personală, despre fenomenul samizdat românesc este acela că semnele rele venite dinspre democraţia societăţii româneşti, când „originală”, când marcată de reflexe şi tentaţii totalitare ca astăzi, ar putea face ca termenul şi însuşi fenomenul samizdat să supravieţuiască contextului istoric, conservându-i semnificaţiile şi făcându-l actual. De aceea, unui cititor avizat, onest şi atent este posibil ca multe din creaţiile de atunci aduse la lumină să-i pară, ba chiar să-i întărească impresia de déjà vue ca şi cum ar fi fost scrise ieri, alaltăieri ori numai cu un an, doi în urmă.
De ce acum
După mai bine de douăzeci de ani de când resorturile şi motivaţia din care s-a născut au devenit caduce, iar libertatea de expresie literă de lege, poate părea oarecum tardiv, anacronic şi neserios să vorbeşti astăzi despre literatura samizdat din România. Mult timp, rezervele personale în faţa unui asemenea demers au avut în vedere mulţimea de cârcotaşi şi detractori gata să-şi dea coate, zâmbindu-şi în barbă după ce vor fi taxat încercarea de a lumina fenomenul din perspectiva istoriei literare drept clasicul exemplu al vitejilor care se arată după război. Pentru că vreme de 22 de ani ne-am înjurat copios, ne-am bălăcărit şi ne-am aruncat unii altora invective şi noroi, inclusiv pe file de carte, cu sentimentul impunităţii depline, foarte mulţi încă mai cred că libertatea este acea stare de graţie naturală ce se cuvine fiinţei de la sine fără efort, fără sacrificii şi riscuri. Tot atât de mulţi mai cred că libertatea este intangibilă şi ireversibilă şi că nu poate fi „jucăria” pe care cineva, dintr-un capriciu ori toană, să o poată lua înapoi. Nimic mai fals! Adesea, pe cât de greu se câştigă, uneori chiar cu preţul vărsării de sânge, pe atât de uşor se pierde din „nebăgare de seamă”, din indiferenţă, din neimplicare ori complicitate. Rămâne sugestiv şi pilduitor exemplul lui Aristotel în care Solon condiţiona calitatea de cetăţean, implicit libertatea sa, de nivelul de interes şi participare a acestuia la democraţia ateniană. Chiar dacă astfel condiţionată libertatea ar deveni limitativă, neasumarea ei ar pune-o şi mai rău în pericol.
Unul din motivele pentru care am consimţit să vorbesc, atât cât îmi permite experienţa personală, despre fenomenul samizdat românesc este acela că semnele rele venite dinspre democraţia societăţii româneşti, când „originală”, când marcată de reflexe şi tentaţii totalitare ca astăzi, ar putea face ca termenul şi însuşi fenomenul samizdat să supravieţuiască contextului istoric, conservându-i semnificaţiile şi făcându-l actual. De aceea, unui cititor avizat, onest şi atent este posibil ca multe din creaţiile de atunci aduse la lumină să-i pară, ba chiar să-i întărească impresia de déjà vue ca şi cum ar fi fost scrise ieri, alaltăieri ori numai cu un an, doi în urmă.