Simţul umorului

Dacă privim dincolo de empirismul multor definiţii, umorul este acel simţ care conferă luminozitate caracterului nostru şi aură spirituală oricărui chip inteligent, este liantul plăcerilor intelectuale şi sprijin spiritului critic.
Apreciat în mod distinct, fiind de mai multe tipuri – de situaţie/de limbaj/de caracter, apărând în inepuizabile forme de manifestare şi totdeauna presupunând un referent uman – umorul este un tonic psihic, un Kit vindicativ al firii, un prilej mereu relaxant şi reconfortant. Dacă ar fi să dăm crezare medicinii moderne, umorul detensionează sistemul nervos, susţine memoria, suplineşte terapii şi îmbunătăţeşte sistemul imunitar. Cei mai mulţi îl consideră un dar, sarea în bucate, care dă întotdeauna gust şi apetit vieţii. Este o dispută fără un final cert dacă, în sens ascendent, umorul se învaţă, se însuşeşte, se educă, sau, dacă are un (posibil) traseu descendent, se estompează, dispare etc. Răspunsurile, pro şi contra, interferează de fiecare dată cu subiectivismul observatorului care analizează. Totuşi, apreciem cu toţii umorul ca fiind o trăsătură privilegiată a personalităţii umane, care generează în continuare studii şi interes. Apare ca o şansă a supravieţuirii (mai) fericite în contextul travaliului existenţial care ne expune zilnic întristărilor, nemulţumirilor şi presimţirilor umbroase. Râsul e binefăcător, ne face să ne detaşăm de visările grave, de momentele de amoc şi, mai mult decât atât, ne scutură zilnic de mostrele de ridicol, de prostie, de absurd – toate aşezate ca nişte globuri deformate şi stridente în pomul vieţii. Râsul a preocupat filozofia, în descifrarea interdependenţei suflet-trup, precum şi antropologia (Rabelais considera omul un animal care râde). Umorul, ca şi simţul umorului, suportă influenţe dinspre istorie, educaţie, tradiţie, cultură socială etc, ambele se materializează succesiv, ca nişte oglinzi fidele ale realităţii capricios – schimbătoare.