De ce l-a „omorât” Nietzsche pe Dumnezeu?
(pentru că ştia că va urma „întoarcerea religiei”)

Gianni Vattimo explică,  
pe înţelesul tuturor
În viziunea lui Gianni Vattimo, unul dintre cei mai fecunzi şi surprinzători filozofi ai momentului, termenul de postmodernism este strâns legat de elaborarea unei gândiri care „ia distanţă critică faţă de gândirea occidentală ca gândire a fundamentului”. Vestitorii acestei gândiri, denumită pensiero debole (gândire slabă), sunt, în opinia filozofului italian, Nietzsche şi Heidegger, dar alţi cunoscători ai fenomenului descoperă abordări interesante ale acestuia şi la Hegel şi Kierkegaard (cărora le urmează în contemporaneitate nume ca Jauss, Gadamer, Rorty, Baudrillard, Derrida, Foucault): „Pasul decisiv, pentru a efectua conexiunea dintre Nietzsche-Heidegger pe de o parte, şi postmodernism pe de alta, e descoperirea că acesta din urmă reprezintă tocmai poziţia pe care, în alţi termeni, dar în interpretarea noastră profund înrudiţi, Nietzsche şi Heidegger au încercat să o clădească în privinţa moştenirii gândirii europene, pusă de ei radical în discuţie refuzându-şi totuşi să propună o depăşire critică a ei, pentru simplul motiv că aceasta ar fi însemnat să rămână în continuare prizonieri ai logicii de desfăşurare caracteristice chiar respectivei gândiri.” („Sfârşitul modernităţii”, Ed. Pontica, 1992). Vattimo sesiza în „Sfârşitul modernităţii” că „prefixul post din post-modern indică într-adevăr o despărţire de modernitate care, întrucât doreşte să se sustragă logicilor ei de dezvoltare, şi anume, mai ales, ideii de depăşire critică în direcţia unei noi fundări, caută şi ea tocmai ceea ce Nietzsche şi Heidegger au căutat prin raportarea lor critică aparte faţă de gândirea occidentală.” Pentru el, sfârşitul modernităţii nu înseamnă că nu mai au loc evenimente, ci că evenimentul nu mai este considerat ca având loc pe o linie unitară a istoriei gândite ca progres unic. Astfel, sfârşitul modernităţii este împlinit, post-modernitatea fiind o gândire a pluralităţii; aceasta din urmă este ea însăşi o formă de slăbire. Tipic gândirii epocii moderne este faptul de a fi socotită drept „epocă a istoriei”, prin apel la moştenirea greco-ebraică, elaborată în termeni mundani şi seculari (ideea de istorie ca istorie a salvării, în aşteptarea unei judecăţi finale). Însă poate discursul post-modern să se dispenseze radical de valorile modernităţii? Pentru Virgil Nemoianu („Postmodernismul şi identităţile culturale. Conflicte şi coexistenţă“, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2011), în nici nu caz: graţie moştenirii culturale, ca şi identităţii asumate, putem rezista în noianul de relativism indus de valorile postmodernităţii fortificând armătura persoanei – în cadrul a ceea ce profesorul de la Universitatea Catolică din Washington numeşte „grădina filozofică“. Adică, acel loc interior unde autori şi scrieri de valoare ne oferă o protecţie sporită împotriva schimbărilor tot mai rapide impuse de furorul contemporan.