Eroticonul Mihaelei

Deşi scrie în mod obişnuit şampanizant, participativ şi simpatic, sunt zile în care Mihaela Ursa se întrece chiar şi pe sine. Uneori sunt chiar multe astfel de zile, cum par a fi fost toate cele în care şi-a redactat Eroticon-ul (un mic Tratat despre ficţiunea amoroasă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012), carte de pasiuni scrisă cu pasiune empatică. Ba poate chiar cu mai mult de atât, de vreme ce Mihaela ne afirmă tranşant, în Încheierea dedicată listei centralizatoare de erotologii, că ”nici un discurs nu este mai demn de milă /…/ decât discursul despre pasiune complet lipsit de patimă” (p. 205). Devine deci că ea şi-a scris cartea nu doar cu oarece com-pasiune, ci de-a dreptul cu premeditată com-pătimire. Poate de aici indicele ridicat de vervă, tonul veşnic euforic şi voluptăţile de explorare (şi-n concept şi-n literatură), căci Mihaela pare să vibreze sincer în electrica temei, investind în exegeză, pe lângă erudiţia aferentă, şi toată ”istoria mea profund personală legată de iubire” (p. 212). Şi bine face (deşi n-avem cum controla argumentele suplimentare care vin din această istorie), căci nu există măsură mai dreaptă pentru patimile de eroi erotici decât chiar pătimirile în speţă ale cititorului. Doar cu acest metru le putem măsura intensitatea, drama, jubilaţia (pe jumătate, fireşte, căci cealaltă jumătate e un metru strict cultural; dar ele funcţionează doar în sinergie). Un exeget de dragoste ar trebui (ar fi bine), deci, să aibă parcursă toată scala patimilor (pentru a confrunta experienţele ca un iniţiat, cu siguranţa celui păţit), nu doar cât mai mult din biblioteca de amoruri. Un discurs îndrăgostit de propria temă e, aşadar, Eroticon -ul Mihaelei, unul de vibraţie şi identificare, de incantare şi juisanţă (cum ar veni, de cunoaştere erotică la propriu).