Multă vreme, deşi îi citisem mare parte din cărţile sale, deşi, iarăşi, laolaltă cu colegi de la revistă, i-am acordat Premiul Opera Omnia scriitorului în anul 2007, am căzut şi eu în capcana abil întinsă după… 1990 de a-l considera, în special, cel mai important disident român, până am sesizat că despre scriitorul Paul Goma se vorbeşte extrem de puţin. Sau, dacă se întâmplă, la modul negativ! Am rămas stupefiat să constat, de pildă, că Nicolae Manolescu, în pe meritat contestata sa ,,Istorie critică a literaturii române” (2008), denunţă ,,precaritatea talentului”  lui Paul Goma, citând, astfel, auto-denunţător, din tezele fostei Securităţi ceauşiste. De altfel, în singura pagină pe care i-o dedică (din cele 1500 ale Istoriei… sale), pagină plină de atacuri la persoană, Manolescu aminteşte, inexact, că în 1969 (corect: 1968, mai precis: 22 august 1968) Paul Goma publică prima sa carte, ,,un volum de nuvele fără semnificaţie”!!! Nu cred că nu a citit-o la vremea respectivă, doar fusese impus ca specialist în ,,literatura de azi”. Cert este că volumul ,,Camera de alături” este excepţional şi că într-o literatură normală (despre care Paul Goma mărturiseşte că nu ştie cum arată) acest volum, chiar de-ar fi fost să fie singurul, i-ar fi asigurat un loc de prim-rang printre prozatori, din România sau de aiurea. Curios este că nici prietenii pe care îi are nu publică studii critice despre cărţile sale, mulţumindu-se cu implicarea pro în ,,cazul Goma”. Universitarii îl ignoră, cu obstinaţie, şi ei (după ştiinţa mea, doar la Universitatea Braşov s-a ţinut un curs despre cărţile sale, în condiţiile în care junii editaţi de Polirom au intrat în programa universitară!).