În editorialul din februarie, Ultima iluzie, iscat de lectura memoriilor postume ale lui Adrian Marino, îl aveam în vedere chiar şi pe cel care se considera un ,,om singur’’. După cum transpare din ,,memorii’’, şi a fost probat recent de Ev.z., Marino a făcut nu numai jocul fostei Securităţi, dar a păstrat, până la moarte, de pildă, exact atitudinea negativă faţă de Paul Goma ori alţi dizidenţi ai regimului totalitar!!!   
Ca întotdeauna, după furtună răsare iar soarele, aşa că să-l lăsăm pe Adrian Marino să răspundă la Judecata de Apoi. Noi, însă, aici şi acum, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, cum spunea, pe bună dreptate, marele gânditor Leibniz. Oricât ar părea a fi de un optimism scandalos o asemenea afirmaţie trebuie să înţelegem că numai cei care ştiu să preţuiască jumătatea plină a paharului, numai cei care ştiu că s-ar fi putut să fie şi mai rău pe lume, numai cei care ştiu să dea un sens unei existenţe ce pare fără sens sunt cei care dau adevărata măsură condiţiei umane.
Când nu găseşti răspunsul în tine, iar mulţi din jur par să facă totul în a-ţi strivi sinele şi visurile, descoperirea unui autor precum Dumitru Constantin Dulcan este obligatorie. Începând cu Inteligenţa materiei şi terminând cu În căutarea sensului pierdut. Nu ştiu câţi dintre noi îi vom citi cărţile. Dar măcar să încercăm să răspundem la una dintre întrebările sale: ce ai făcut bun pentru semenii tăi? Care-i lumina ce în lume-ai revărsat-o…