Cultură şi anecdotă

Cultura română din prezent pare a fi în degringoladă. Se schimbă oameni, nu sunt bani, nu sunt direcţii, proiecte, dar, să fim optimişti: nimic nou sub soare! Pleacă ai noştri, vin ai noştri (…), iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem (…), conform Principiului lui Petre: schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor…
Ca şi mântuirea, creaţia ce va învinge veacul ţine de fiecare în parte. Dacă în Rai nu se intră în pluton, nicio  istorie a literaturii lumii de peste câteva secole nu va reţine vreo gaşcă de pe la noi sau de aiurea. Soluţia: fiecare să căutăm să ajungem să exprimăm condiţia umană mai bine decât au făcut-o Homer, Platon, Leonardo, Shakespeare, Goethe, Balzac şi alţi câţiva. Fără a mai privi în afară, spre stăpâni, ci înăuntrul nostru. Nu Ministerul Culturii ne asigură talentul, nici vreo instituţie ori patronaş nu ne pun pe tavă vreo comoară. Comoara poate fi doar în noi. Dacă e. Totul e săpăm cât mai adânc, până când palmele vor deveni una cu sufletul…
Când crezi că totul a fost spus, că nu mai e cu putinţă ceva nou, vine cineva şi îţi pune în faţă o carte, Platon şi ornitorincul intră într-un bar. Dar nu numai toată filosofia poate fi explicată prin anecdote, ci întreaga cultură. Volume cu anecdote cu scriitorii există şi pe la noi, dar nimeni nu a făcut pasul următor, de a explica ideologia literară a celor mari printr-un banc! Să zicem, să ai puterea de a sintetiza, exact, valabilitatea ideilor teoreticianului literar Adrian Marino printr-o anecdotă cu ardeleni. Doi americani au reuşit. Poate şi de aceea o să fim mereu în urma lor cu 30 de ani, cu 50 de ani, cu 100 de ani…
E ultima provocare a lumii în care trăim. În ceea ce mă priveşte, fac recurs la… istoria literară, ţinând cont de toate cele spuse mai sus. Până şi Eminescu a fost criticat pentru… „osul’’ primit. Numirea sa ca revizor nu rămâne nesancţionată de „reacţiune”. Astfel, în revista Perdaful, din septembrie 1875, apare un atac versificat la adresa „Poetului E… junimist”. Cităm după Liviu Papuc, cel care a publicat „poezeaua” în cauză în revista Timpul de la Iaşi, în 1997: „Iar pe zeul Apolon,/Care poartă barbişon,/ Până a nu fi la Culte/I-am făcut ode mai multe.//Ode lungi, bine rimate,/Cu prostii mari ferecate!/Şi în schimb mi-a dat un os,/Ca să am şi eu de ros!…// Astăzi rod/Sub un pod/Un os rimat/ Salariat! Şi-n Junime/Chiar nu-i nime,/ Ca mine poetizat/Şi cu bani salariat!”.
Anterior acestui atac, la 29 iunie 1875, revizorul şcolar Eminescu ţinuse un discurs la Iaşi cu ocazia acordării premiilor de sfârşit de an şcolar. Gazeta Apărătorul legii nu ratează discursul, denunţându-l pe oratorul improvizat că „în scurt timp s-a deprins să imiteze aşa de bine gesturile ilustrului său şef”, în condiţiile în care discursul ar fi fost „presărat cu o doză proporţională de tămâieri la adresa patronului-ministru”! E posibil să fi fost aşa?! E o anecdotă legată de Ion şi virginitatea Ioanei, după noaptea nunţii. Unii zic că da, alţii zic că nu…