Îmi permit să parafrazez titlul ultimei cărţi a colegului Augustin Doman, Concetăţenii lui Urmuz, după lectura convorbirii realizate cu Paul Goma de Flori Stănescu, pentru a încerca să zugrăvesc stadiul netrebniciei româneşti când vine vorba de integrarea (cuvânt magic, la modă) a port-drapelului românismului, Paul Goma, în istoria şi cultura noastre de azi.
Revista Argeş, cum se ştie, a încercat să facă – şi în curând va reuşi, veţi vedea, dragi to’arăşi şi pretini! – ceva mai mult pentru repunerea în drepturi a scriitorului şi omului Paul Goma. Curentul e prea puternic pentru ca rămăşiţele unei generaţii literar-ideologice depăşite de istorie să se mai poată împotrivi. Selecţia spirituală e implacabilă. În ce mă priveşte, gândesc de pe acum la ceea ce va fi după…
Dar abia atunci vom înţelege, vai, că nu un anume regim politic contează, ci felul nostru de a fi, milenar. Vom înţelege, în sfârşit, că nu ne-am schimbat de la Herodot încoace. Că nu există nimic care să ne lege cu adevărat pe toţi cei de aceeaşi limbă (,,unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”). Nu putem evada din ,,spaţiul mioritic” decât trădându-l, uitându-l (şi avem exemple ilustre, dar şi anonime, mii). Paul Goma va reveni, pe de-a-ntregul, în Patria mumă. Dar, şi după dispariţia ultimilor dinozauri pe care îi vedem noi acum, nu ne vom schimba nici după, niciodată. Ca orice Profet, nici Paul Goma nu ne va schimba destinul implacabil, oricât a biciuit metehnele noastre.
Purtăm ,,Mioriţa” în sânge, în gene. La această concluzie am ajuns tot gândindu-mă, de ani buni, la soarta ce i-a fost hărăzită celui mai drept dintre noi, Paul Goma. Cu imaginea grigoresciană în faţă, cu viaţa şi opera lui Paul Goma în memorie, să ne gândim la noi, cei de ieri, de azi, de mâine, ascultând bătăile inimii de român veşnic mioritic: