O REDACŢIE DE TOATĂ (T)eroarea
Să încep tocmai acest drept la replică printr-o banalitate : Scriitorul este o conştiinţă.Dar ce me facem dacă trăim un timp ( al câtelea ? ) care-şi bate joc de conştiinţă sugrumând-o prin ucidere adevărului simplu,a adevărului la vedere? Câte piramide ale minciunii să mai construim pentru a obţine un grăunte de adevăr ? Retorisme bune de trecut la partea dorsală însuşi de către „omul nostru” – scriitorul.
Articolul „o redacţie sub teroare” semnat în revista ARGEŞ de însuşi redactorul ei şef este încă o dovadă că obstrucţionarea primirii mele în U.S. a fost premeditată,iar mai apoi,poliţia poltic-literară aplicată prin cenzurarea (interzicerea „agresivă”) a textului „denigrator,insalubru”, etc.,etc.,este o„lucrătură localistă”.(In primul rând).
Dar până una alta,să vedem,mi-o da,nu mi-o da,Domanul meu, democraticul drept la replică ? Doar,de… azi, revista ARGEŞ e revista lui de la Şovarna Mehedinţilor.Că ceva mai înainte de-a fi şef se văieta că e doar un redactor „de paie”,ceva asemănător „momârlăului”,drept pentru care şi-a dat demisia tocmai când avea loc „duelul” dintre Stoiciu şi cei trei paralei de la VIAŢA ROMANEASCA. Astfel a mai dat el o dovadă de loialitate (doar Prelipceanu ţipase că-şi dă demisia dacă Doman,nici la 54 de ani nu intră în U.S. faţă de mai marii obştei). După care,catapultat de Jean în moţul echipei „trup şi suflet”,şi-a scos din brăcinar puşcociul maliţiei şi-al invidiei (de care numai Moartea îl va mai „vindeca” în dreptul „relei sale zodii”)contra cui l-a călcat,şi-l calcă,pe coada orgolioasă a pipei plină cu mahorcă balcanică.
Şi practica asta domănească – de excludere şi minimalizare, de „argumentări” şmechereşti ale relei credinţi – nu e de azi de ieri,ea datează de ceva vreme şi stă la „omul nostru” sub semnul a „două căţele”.Cum s-ar putea ca tot destinul său să stea sub acest semn. Citez :”…amândouă aceste căţele mă batjocoresc în revista „Calende”condusă de prietenul Dumitru Augustin Doman.Apără-mă Doamne, de prieteni!” (Cezar Ivănescu, Timpul Asasinilor).
Mai departe,şi-n mai aproape,cunoaştem isprava D.A.D.-ului cu alte „două căţele” pe care, prin pierderea procesului le-a „ridicat în confort” rămânând ca „mai multe căţele şi câini să-i sfideze preocupările de cetăţean model”.După care,mai încoa şi mai încoa,să dea peste alte „două căţele”,care,desigur,nu vor face decât să-l piardă,sau poate chiar să-l ridice „în confort”.Nu mai ştiu pe la Cârstoiu de ce alţi câini va mai fi dat,dar oricum povestea nu stă-n adevăr aşa cum şi-a „transfigurat-o” în (h)umoarea „fericirii de a se lăsa concediat”.In fond,fericirea îi stă în a „concedia” pe alţi chiar şi din Destinul lor.Fericirea de a persifla exprimarea altuia, inclusiv dreptul de a te exprima prin a „pancarta” o redacţie (ce,fatalmente,este chiar a lui !),dreptul de a participa la o şedinţă în care se discuta tocmai problema mea,dreptul de a descoperi în această redacţie noii „securişti”,noii „comunisti”, de a „descoperi” chiar şi o „bătrână răutăcioasă”,ce nu aci îi este locul,şi nici având tupeul să-mi spună mie să „ies afară”,dreptul, în sfârşit de a cere Primăriei (ca finanţator) să reanalizeze”compoziţia” unei redacţii care fiinţează abuziv,nedemocratic,ad-libitum,în rea-credinţă şi-n impostură.
Intr-o asemenea situaţie era şi cazul,şi este cazul,ca pe Domanul nostru să-l lase nervi şi să bâţâie în corzi. Păi,te foarte înţeleg,soro ! Revoluţia de la Ploieşti e cu tine !
Să încep tocmai acest drept la replică printr-o banalitate : Scriitorul este o conştiinţă.Dar ce me facem dacă trăim un timp ( al câtelea ? ) care-şi bate joc de conştiinţă sugrumând-o prin ucidere adevărului simplu,a adevărului la vedere? Câte piramide ale minciunii să mai construim pentru a obţine un grăunte de adevăr ? Retorisme bune de trecut la partea dorsală însuşi de către „omul nostru” – scriitorul.
Articolul „o redacţie sub teroare” semnat în revista ARGEŞ de însuşi redactorul ei şef este încă o dovadă că obstrucţionarea primirii mele în U.S. a fost premeditată,iar mai apoi,poliţia poltic-literară aplicată prin cenzurarea (interzicerea „agresivă”) a textului „denigrator,insalubru”, etc.,etc.,este o„lucrătură localistă”.(In primul rând).
Dar până una alta,să vedem,mi-o da,nu mi-o da,Domanul meu, democraticul drept la replică ? Doar,de… azi, revista ARGEŞ e revista lui de la Şovarna Mehedinţilor.Că ceva mai înainte de-a fi şef se văieta că e doar un redactor „de paie”,ceva asemănător „momârlăului”,drept pentru care şi-a dat demisia tocmai când avea loc „duelul” dintre Stoiciu şi cei trei paralei de la VIAŢA ROMANEASCA. Astfel a mai dat el o dovadă de loialitate (doar Prelipceanu ţipase că-şi dă demisia dacă Doman,nici la 54 de ani nu intră în U.S. faţă de mai marii obştei). După care,catapultat de Jean în moţul echipei „trup şi suflet”,şi-a scos din brăcinar puşcociul maliţiei şi-al invidiei (de care numai Moartea îl va mai „vindeca” în dreptul „relei sale zodii”)contra cui l-a călcat,şi-l calcă,pe coada orgolioasă a pipei plină cu mahorcă balcanică.
Şi practica asta domănească – de excludere şi minimalizare, de „argumentări” şmechereşti ale relei credinţi – nu e de azi de ieri,ea datează de ceva vreme şi stă la „omul nostru” sub semnul a „două căţele”.Cum s-ar putea ca tot destinul său să stea sub acest semn. Citez :”…amândouă aceste căţele mă batjocoresc în revista „Calende”condusă de prietenul Dumitru Augustin Doman.Apără-mă Doamne, de prieteni!” (Cezar Ivănescu, Timpul Asasinilor).
Mai departe,şi-n mai aproape,cunoaştem isprava D.A.D.-ului cu alte „două căţele” pe care, prin pierderea procesului le-a „ridicat în confort” rămânând ca „mai multe căţele şi câini să-i sfideze preocupările de cetăţean model”.După care,mai încoa şi mai încoa,să dea peste alte „două căţele”,care,desigur,nu vor face decât să-l piardă,sau poate chiar să-l ridice „în confort”.Nu mai ştiu pe la Cârstoiu de ce alţi câini va mai fi dat,dar oricum povestea nu stă-n adevăr aşa cum şi-a „transfigurat-o” în (h)umoarea „fericirii de a se lăsa concediat”.In fond,fericirea îi stă în a „concedia” pe alţi chiar şi din Destinul lor.Fericirea de a persifla exprimarea altuia, inclusiv dreptul de a te exprima prin a „pancarta” o redacţie (ce,fatalmente,este chiar a lui !),dreptul de a participa la o şedinţă în care se discuta tocmai problema mea,dreptul de a descoperi în această redacţie noii „securişti”,noii „comunisti”, de a „descoperi” chiar şi o „bătrână răutăcioasă”,ce nu aci îi este locul,şi nici având tupeul să-mi spună mie să „ies afară”,dreptul, în sfârşit de a cere Primăriei (ca finanţator) să reanalizeze”compoziţia” unei redacţii care fiinţează abuziv,nedemocratic,ad-libitum,în rea-credinţă şi-n impostură.
Intr-o asemenea situaţie era şi cazul,şi este cazul,ca pe Domanul nostru să-l lase nervi şi să bâţâie în corzi. Păi,te foarte înţeleg,soro ! Revoluţia de la Ploieşti e cu tine !