Niciodată n-am trăit mai intens în interiorul unei cărţi decât atunci când l-am citit întâia dată pe Dostoievski. Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Demonii (oare nu s-ar fi potrivit, în româneşte, Smintiţii? Apucaţii? Că Posedaţii parcă trimite altundeva, iar Demonii e… “vast, mult prea vast”!), Idiotul şi Adolescentul. Asta a fost ordinea lecturilor mele – de la 17 la 20 de ani -, celelalte titluri (secundare, şi nu prea) intercalându-le “celor cinci mari” – cum le numea Ion Ianoşi. Sublimă perioadă a formării, cu lecturi diverse şi experienţe torturante, cu afinităţi categorice şi planuri grandioase, cu jurăminte definitive, trădări inexplicabile şi stupizenii de tot felul! N-am fost favorit al zeilor, să zbor lejer în bătaia săgeţii, n-am traversat asfaltul străzilor, luminat de faruri şi vitrine, n-am avut şansa locuirii într-un burg transilvan sau într-un europolis cu ieşire la mare, ca unii dintre congeneri, azi faimoşi. Era să fiu – vorba cuiva – un fel de marinpreda reload. Dar cine vrea să fie al doilea în orice domeniu? Nu mă roade invidia că alţii au izbutit mai bine. Pentru fericirea mea, îmi lipsesc din ADN câteva particule elementare – cele răspunzătoare de ură, invidie, ambiţie, carieră, megalomanie etc. Probabil de-asta nu e nimic de capul meu! Un individ(ualist) pregnant este mânat în luptă tocmai de asemenea – prozaic zis – apucături.