Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V. Vineş şi apărut în revista România medicală din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă – dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării… sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G. Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului larg, ales însă, al unei reviste culturale, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.