* * *
VLADIMIR TISMĂNEANU Un Pontif al religiei politice ceauşiste – aceasta este trimiterea principală din România literară, nr. 16/20 aprilie 2012. Înainte de vedea lipsa virgulei sau cratimei dintre TISMĂNEANU şi Un Pontif, mi-am zis: „Ei, iată o dezvăluire de la care nu te-ai aştepta din partea RL!” Am deschis dar revista şi exact în centrul ei am descoperit din cele două pagini că „marele pontif” este, de fapt, Dumitru Popescu, zis în epoca de aur (epocă altfel atee) şi Dumnezeu. În ce-l priveşte, Vladimir Tismăneanu se detaşează de „religia” ceauşistă: „am rupt cu paradigma marxistă cu mulţi ani în urmă…” Slavă Domnului! Cel care n-a rupt-o este Popescu Dumnezeu. Dar trimiterea de pe prima pagină a RL îmi aminteşte de o pagină de proză din Convorbirile literare ale anilor ’70: Eugen Barbu Un fotograf (sic!).

* * *
În rubrica sa, Cvadratura cercului din Convorbiri literare nr. 4 (196)/aprilie 2012, Irina Mavrodin publică un interesant eseu intitulat „Poezie ţipăt” vs. „poezie construită”. De reţinut această adevărată profesiune de credinţă a eseistei, dar mai ale a poetei Irina Mavrodin: „În ceea ce mă priveşte, nu pot să fac şi nu pot să gust decât poezie scurtă, curăţată de orice minereu impur. De altfel, când scriu, eu înlătur de obicei, foarte rar adaug. Poezia este epifanie şi epifania nu poate fi continuă. Ea este rară, mult discontinuă şi apare doar în momente privilegiate, ca fulguraţie prin care cunoaştem marile adevăruri, prin care avem acces la marile creaţii”.

* * *
În cultură e ca în societate, la un moment dat nu mai suporţi şi scrii un editorial-pamflet, precum Valeria M(anta)T(ăicuţu) în Spaţii culturale, nr. 21/2012, editorial intitulat Mahalaua din cultură, din care cităm: „Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de cultură, că, lipsit de instrucţie, poate dispreţui tot ceea ce nu înţelege, începând cu noţiunile elementare de poetică şi terminând cu înaintaşii. Cel ce n-a avut bunul simţ de a parcurge lecturile obligatorii în şcoală, fiind mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gaşcă la internet-cafe, are tot dreptul să se considere generaţie spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este „nou şi original”, fiindcă aşa se întâmplă când nu citeşti nimic: nu ştii că există milioane şi milioane de cărţi în care temele tale poetice au fost ilustrate cu incomparabilă forţă de expresie şi imaginativă./…/Sigur, trăim într-o lume pe dos, unde valorile sunt marginalizate, iar nonvalorile scoase în frunte, o lume în care, sub stindardul „înnoirii”, se distruge totul şi nu se pune nimic în loc, o lume în care golanii devin preşedinţi de stat, analfabeţii – profesori universitari, orbii – ghizi turistici, iar pelticii – oratori ovaţionaţi. În lumea noastră pe dos, spiritul critic nu mai funcţionează, raţiunea doarme, sufletul e marfă scoasă la vânzare, iar ruşinea a dispărut cu desăvârşire. Obrazul gros a depăşit politicul şi a invadat inclusiv domeniul în care nu avea ce căuta, respectiv cultura.”