* Editorialul lui Nicolae Manolescu din România literară, nr. 24/15 iunie 2012 se intitulează Poţi învăţa să scrii literatură? Este interesant, speculativ. Dar, şi mai interesant ar fi unul intitulat Poţi învăţa să nu mai scrii literatură? Ei?!
* Viaţa Românească, nr.5-6/2012, dedică o secţiune centenarului Caragiale, ilustrată cu eseuri substanţiale de Florin Manolescu, Elisabeta Lăsconi, Dumitru Radu Popa. În deschidere, editorialul lui Nicolae Prelipceanu, din care spicuim: „A devenit un loc comun afirmaţia că trăim în lumea lui Caragiale. Mă tem că, încă, nu. Sau nu mai. Pentru că lumea pe care o scrie Caragiale, cu personajele sale vii şi caracteristice, poate, pentru epoca aceea, avea totuşi un anume lustru, grosolănia nu li se întipărise încă acelora în caracter cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor de prim plan de azi. Suntem obişnuiţi acum, de mult timp, de câteva generaţii, cu concetăţenii noştri Caţavencu, Mache şi Lache, Mitică şi Costică, Trahanache şi Jupân Dumitrache, dar şi cu Zoe, Ziţa, Veta şi celelalte doamne mai mult sau mai puţin imorale de prin scrierile sale. Dar nu suntem obişnuiţi cu Caragiale, analistul politic şi social, cel care a scris 1907 – din primăvară până-n toamnă”. Despre acest Caragiale atrage atenţia redactorul-şef al revistei în editorial.
* Subtil aforism de Gheorghe Grigurcu în Convorbiri literare, nr. 6 (198)/iunie 2012: „Reculul armei la tragere: o autocritică a violenţei”.
* Revista Conta, nr.10/2012, publică o evocare Gheorghe Dinică, semnată Constantin Ardeleanu. Anecdote savuroase cu marele actor boem, întâmplări haioase, replici de spirit… Ar trebui să reproducem toate cele zece pagini. Dar, dacă e să ne oprim pe scurt doar la două rânduri, optăm pentru zisa celebră a nu mai puţin celebrului actor: „Puţini oameni în România. Dacă ocupi cu ei vreo trei-patru mese! Restul e populaţie!”
* Din Cultura, nr. 24(379)/joi 21 iunie 2012, semnalăm editorialul lui Vasile Sebastian Dâncu – Dan Diaconescu şi lumea lui. Îi respingem sau îi integrăm? Este primul semn serios despre o formaţiune politică extremistă care, în condiţiile apelor tulburi de azi, poate pune cu adevărat în pericol, şi încă pe termen lung, democraţia din România: „Este adevărat, televiziunile lui Dan Diaconescu sunt vulgare, poluează bunul-gust şi stimulează poate prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hârjoană calomnioasă, jegul, cum spune intelectualul Pleşu, dar lumea lui Dan Diaconescu există, se manifestă. Lumea lui Dan Diaconescu nu este doar o lume virtuală pe care o naştem prin stimularea unor instincte ignobile. Lumea lui Dan Diaconescu este dureros de reală şi nu avem dreptul s-o ignorăm, să ne ferim de ea, mai ales dacă suntem politicieni sau intelectuali. Este lumea pe care comunismul a lăsat-o moştenire unei perioade de capitalism sălbatic care s-a preocupat doar de reciclarea moştenirii materiale a comunismului. Cartierele sărace, mahalalele şi comunele uitate de Dumnezeu şi de Guvern există şi fără Dan Diaconescu şi televiziunea lui. Datorită lui Dan Diaconescu vedem mai bine această lume ce invadează lumea noastră, ne-o poluează. Când Dan Diaconescu a spus, odată, profetic, ca o ameninţare pentru esteţi, voi oteviza toată ţara, a făcut un gest  comparabil cu al unor copii de romi pe care i-am văzut prin cafenele londoneze. Scuipau pe prăjiturile unor localnici pe care aceştia le abandonau, apoi ei se aşezau liniştiţi şi le mâncau, era saliva lor şi de ea nu le era greaţă. Nu trebuia să otevizeze ţara Dan Diaconescu, a fost otevizată de politicienii celor două decenii de democraţie haotică şi cleptocraţie”.
* Nostalgii de poetă la senectute: Nina Cassian, în interviul acordat Angelei Baciu, în Porto Franco, nr. 191 (1-2-3-/2012): „Timpul a fost poate prea generos cu mine, ajutându-mă să ajung la o vârstă memorabilă, cu mansarda încă funcţionând deşi etajele inferioare sunt şubrede şi degradate. Drept care, dacă regret ceva, e pierderea tinereţii (cea fizică, bineînţeles). Cea ireversibilă”.   
* Liviu Antonesei ne dezvăluie un punct de vedere original despre un fenomen actual, într-un interviu acordat Andrei Rotaru, în Hyperion, nr.4-5-6/2012: „Întotdeauna o minoritate se dă după populaţia majoritară, niciodată invers, decât numai dacă este vorba despre o minoritate cu vocaţie imperială. Nu este cazul ţiganilor, ca să spun aşa. Nu ţiganii ne strică pe noi, nu ei ne afectează reputaţia, ci noi i-am transformat pe ei după chipul şi asemănarea noastră. Fiind firi mai artistice este posibil să joace cu mai mult talent, mai expresiv rolul, dar asta este altceva. De ce ţiganii din Germania, Franţa, Spania, chiar Rusia, nu sunt la fel? Când vom avea răspuns la întrebarea asta, lucrurile vor deveni mai simple şi viaţa mai bună pentru noi toţi”.