Câinele pietrei

am auzit cocoşul cântând unei câmpii despărţitoare în ape
case mari unele vechi porţi înalte garduri din fier tânăr
oameni mai puţin
un drum lung singur şi el printre ai lui
soarele împărţitor trudei ostenind parcă lumina ce taie în două distanţe Kobişniţa lui Adam

Nimeni acasă

Câmpia

Punem în gând inima ne e teamă cumva să nu bată
a lătra câinele pietrei
umblă munţii curând apelor
nu mai e loc în cimitir la marginea drumului cruci îndemnând

Nimeni acasă

Câmpia

Seara mâncăm carne bem vin şi uităm
licuriciul rupe din lanţ pe jos se întinde o lumină
cădem în genunchi bâjbâim adunăm în căuşul palmelor luminătoarea dar ea se scurge printre degetele noastre împreunat de osoase intrând pământului

Dimineaţa

Caut în cuşca pietrei pun apă în strachină nu cumva să muşte absenţa din nou
fac închinăciune speriat gândesc maicii mele pe unde o fi o lumină dar unde?

Pe cine cauţi zice Domnul

Târziu