Personalitatea elevului      

1. Conceptul de personalitate
Termenii de persoană şi personalitate, foarte utilizaţi în limbajul cotidian, pun probleme în ceea ce priveşte folosirea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice. „În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală” (1), iar termenul de persoană desemnează individul uman concret. „Personalitatea, însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană” (2). Conform definiţiei Dicţionarului de psihologie „persoana este subiectul uman, considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice” (3).
În modelul general uman de personalitate intră următoarele: 1) apartenenţa la speţa umană; 2) calitatea de fiinţă socială şi, deci, de membru al societăţii; 3) calitatea de fiinţă conştientă, dotată cu gândire şi voinţă; 4) participarea la cultură; 5) potenţialul creativităţii (4).
Nevoia de explicaţie şi predicţie i-a făcut pe diverşi cercetători să caute indici constanţi, uşor observabili, asociaţi unor manifestări de ordin psihologic. Astfel au apărut tipologiile constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, precum cea a lui E. Kretschmer, care a discutat despre: a) tipul picnic, b) tipul astenic, c) tipul atletic. În schimb, G. Allport apreciază că la fiecare individ există două sau trei trăsături cardinale, apoi trăsăturile principale (10-15), relativ uşor de identificat şi sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, mai slab exprimate şi mai greu de identificat (5).