Contaminat de ispita libertăţii de gândire caracteristică genului de individualism dispus a problematiza ,,până dincolo de flexibilitatea inerentă” a unei probleme (1), Nicolae Steinhardt considera că balada «Mioriţa» ar fi  o meditaţie asupra morţii. În universul său imaginar, păstorul ar medita ,,angoasat, dar nu temător" (2) asupra morţii. Angoasa i s-ar trage din închipuirea că este persecutat de ceilalţi doi ciobani cu care-şi paşte turmele. De fapt, ar fi vorba de o  viziune cvasi-onirică şi estetizantă în care se postulează ca singură realitate o zonă imaginară aflată între vis şi realitate. În scenariul mitului mioritic – paradoxal – nu s-ar întâmpla nimic. Pornită cu astfel de premize, interpretarea sa anulează desfăşurarea evenimentelor, plasându-le pe un plan pur estetic şi cu desăvârşire imaginar: Păstorul, închipuindu-se pizmuit şi urât de apropiaţii lui,  ar rătăci de unul singur într-o lume a lui, sfâşiat lăuntric de auto-compătimire.
    În asemenea lume imaginară, prezicerea morţii  va descinde şi ea dintr-un soi de psihologie a subconştientului. După N. Steinhardt nici n-ar fi propriu-zis o prevestire, ci doar «ficţiunea unei prevestiri» ivită din subconştient. Glăsiurea mioarei ar fi  o ,,figură de stil a psihiei tulburate". Cu totul independent de prevestire (sau de ficţiunea ei), angoasa este urmată de o a doua fază, aceea a consolării. Căci problematizările ivite pe plan imaginar sucombă de la sine în fatalitatea constatarii că a scăpa de moarte nu este cu putinţă. Împăcarea cu soarta se va face în visul atotmângâietor al unei nuntiri cosmice, izbândă a «fanteziei slobode ».