Exeget consecvent şi de profunzime al poeziei române (de la Avangardismul poetic românesc până la Poezia unei generaţii), Ion Pop pare să-şi urmărească inconsecvent destinul poetic. Aşa se face că după debutul din 1966 cu Propuneri pentru o fântână publică doar una-două culegeri lirice pe deceniu: Biata mea cuminţenie (1969), Gramatică târzie (1977), Soarele şi uitarea (1985), Amânarea generală (1990), antologia din 2002, Descoperirea ochiului şi  Elegii în ofensivă (2003). Relativ recentul volum, Litere şi albine (Ed. Limes, 2010), chiar dacă infirmă regula intervalului parcimonios, este abia al optulea din bibliografia poetică a criticului clujean.
 Poetul cu vaste lecturi poetice îşi recunoaşte starea de “ins livresc”, (definindu-se autoironic: “ca un neomodernist târziu ce sunt,/ am fost foarte încântat de metaforă”), dar continuă să cultive cântecul simplu, racordat nu numai la concret, ci şi la Istorie, aspirând spre Armonie: “Coborând aceste trepte de piatră,/ îmi închipui sunetul pe care-l va fi făcut/ în urmă cu vreo jumătate de veac/ capul burghez, reacţionar/ al unui mare istoric român/ căzut de pe-o muche pe alta, sângerând,/ târât cu picioarele înainte pe scările temniţei/ după un ultim interogatoriu,/ demascator şi foarte revoluţionar.// O solemnă asociere de termeni/ ar putea, aşadar, evoca/ zguduirile tunătoare ale Istoriei /…/ În urechi, sunetele sunt cam aceleaşi./ În confuzul zgomot, în furia mlăştinoasă,/ e nevoie, din când în când, nu-i aşa,/ să se pună puţină Armonie, – / marele Metronon, limpedele, cumplitul,/ n-o fi fost inventat degeaba”(Ritmuri şi zgomote). Sub presiunea livrescului, “privind şi rostind”, elegiacul neo-modern se proiectează cu detaşare în oglinda textului, fără a-şi reprima uşoara nemulţumire provocată de traducerea aproximativă a stărilor lirice într-o gramatică târzie, cum denumea altădată arta poetică..