Cartea trăită / scrisă a şoaptelor

Spre deosebire de congenerii săi (cu disponibilităţi polivalente) care s-au îndreptat spre genul epic după consacrarea în lirică, Varujan Vosganian s-a manifestat de la început în dublă ipostază, debutând simultan, în 1994,  cu o culegere de proză scurtă (Statuia comandorului) şi alta de versuri (Şamanul albastru). Când părea să încline către poezie – după Iisus cu o mie de braţe din 2004 -, revine în perimetrul prozei cu un roman care a obţinut mai toate premiile posibile în mişcarea literară de azi, mai puţin Premiul Uniunii Scriitorilor (autorul retrăgându-se principial din competiţie împreună cu ceilalţi scriitori din conducerea U.S.R.). Cartea şoaptelor (Ed. Polirom, 2009) este, într-adevăr, o carte de primul raft valoric al literaturii contemporane, atât prin concepţie, cât şi prin conţinutul ei dens şi dramatic. Sub învelişul istoric verificabil, prozatorul surprinde, în fapt, într-un registru epopeic, cu simetrii şi anti-simetrii expert dozate, sentimentul tragic al destinelor umane, uzând de „mărturiile vremii”.
Transcrisă în jurul vârstei de 50 de ani – deducem din ultimul eveniment istoric datat 1907 -, Cartea şoaptelor are, la prima vedere, forma unei cronici de familie cu timbru autobiografic. În fapt, „letopiseţul” familiei Vosganian îşi lărgeşte progresiv sfera până devine o cronică a neamului armenesc, căci „povestea” începe la 1890, având ca punct nodal de plecare genocidul turcesc din 1915, trecând prin „existenţa efemeră a Republici Armene” din 1918, până spre anii celui de-al doilea război mondial, urmaţi de exterminări şi deportări şi, în fine, constituirea dirijată a Republicii sovietice a armenilor dezmoşteniţi. Istoria tragică a apatrizilor este proiectată panoramic pe ecranul istoriei universale, întrucât fondul personal al poveştii se topeşte aievea în magma istorică.  Personajul central devine, astfel, secolul al douzecilea alcătuit din „mii de faţete”, cum argumentează romancierul într-o carte-anexă. Drept urmare, romanul se sustrage încadrării formale în categoriile realismului, lipsindu-i personajul principal propriuzis.