Romanul  Prinţului

Născut în Piteşti la sfârşitul veacului al XIX-lea, gazetarul Tudor Teodorescu-Branişte a debutat în ipostaza de prozator în anii ’20, când proza românească îşi începea apogeul, mai ales în sfera romanului. Poate din acest motiv este astăzi un romancier pe nedrept uitat sau aproape necitit. Deşi, în 1932, publică aproape simultan două romane citadine de satiră social-politică mai mult decât promiţătoare, Fundătura cimitirului no. 13 şi Domnul Negoiţă sau Individul împotriva Statului prin care intra în competiţie reală cu Cezar Petrescu, George Mihail Zamfirescu, G. Călinescu sau Gib I. Mihăescu. Cel puţin romanul din urmă, cu un personaj memorabil conturat, din categoria anonimului învinovăţit kafkian de societate, anunţa cel mai bun roman al său, Prinţul, publicat spre sfârşitul războiului (în 1944) şi reeditat de câteva ori în perioada postbelică. Precum în Domnul Negoiţă, tema structurală a Prinţul-ului este tema izolării extreme, dar nu sub presiunea sistemului social şi a aparatului birocratic coercitiv, ci din pricina vieţii decadente a boierului risipitor, timp de 40 de ani, prin metropolele luxoase ale Europei, de la Paris la Monte Carlo. Cum mărturiseşte T. Teodorescu-Branişte, într-un interviu publicat în anul apariţiei romanului, a scris Prinţul spre a demonstra că „în lumea de azi, izolările nu mai sunt cu putinţă, nici chiar când sunt ferecate în betonul armat al celui mai feroce egoism. Iată problema care mi-a necesitat 300 de pagini strâns bătute la tipar, şi doi ani şi jumătate de muncă încordată”.
Primele pagini ale romanului accentuează starea de decădere şi mizerie mascată a fostului latifundiar refugiat pe singura moşie care i-a rămas nevândută într-o fundătură de munte, numită ca atare, Munteni. Totul este văzut de privirea omniscientă a prozatorului în registrul litotei la dimensiunile nimicului şi bătrâneţii: conacul boieresc era „vechi şi prăfuit de ani”, asediat de vegetaţia sălbatică, cu faţada „coşcovită şi crăpată”; porţile conacului dărăpănat erau bătrâne şi înclinate „de parcă ar fi ostenit şi ele străjuind mereu fără rost curtea veche”; bătrânul argat pierduse socoteala anilor; câinele îmbătrânit „lătra răguşit şi plictisit” ş.a.m.d. Pe scurt, cu expresia prozatorului: „Aici totul era fost, totul fusese. Aici fusese un conac. Fusese viaţă, lume, huzur. Din toate acestea nu mai rămăseseră decât umbre, amintiri, ruini…”